Literaturitate

stare de literatură, stare de artă...

Cine sunt eu?

 

„Cine sunt eu? Mă cunosc oare cu adevărat?” Acestea sunt întrebările pe care mi le adresez aproape zi de zi, gândindu-mă la modul în care mă comport, acționez și influențez. Mulți oameni ar răspunde simplu: „Da, mă cunosc cu adevărat”, însă lucrurile nu stau astfel. Pe perioada vieții ne schimbăm radical. De la o fetiță dulce, cumsecade și extrem de binevoitoare, te poți transforma în nici două secunde în cea mai îngrozitoare ființă de pe Pământ. Dacă mă gândesc mai bine, nici măcar nu mai știu cine sunt. Acum câtva timp, dacă cineva îmi spunea că eu voi ajunge să nu mai îmi pese de opiniile celor din jur, că eu voi asculta muzica la maxim la căști și voi sta până târziu afară, râdeam și le răspundeam că este imposibil. De ce? Fiindcă îmi era frică să îmi opresc rutina zilnică și să încep alta, îmi era frică de schimbare. Schimbarea radicală îmi făcea inima să pulseze mai rău ca atunci când o mașină o ia la goană la nici cinci centimetri distanță față de tine. Până la urmă, dacă stăm să ne gândim, este destul de greu să îi schimbi rutina zilnică unui om, ținând cont că a practicat rutina respectivă zi de zi, timp de ani întregi. Dacă începi să îți schimbi încet obiceiurile, preferințele și automat gândirea, te schimbi pe tine însuți. Concluzia? Nu mai ești cum ai fost. Prin urmare, nu, nu mă cunosc. Nimeni nu ar putea să se cunoască pe sine și nimeni nu ar putea cunoaște o persoană în totalitate, puterea acțiunilor fiind destul de ascunse, până când la un moment dat, totul se adeverește.

Dacă cineva mi-ar fi spus acum câțiva ani că atunci când îmi voi lua carnetul de conducere  voi conduce cu viteze amețitoare și voi încălca reguli, aș fi râs din nou. Dar iată-mă aici, într-o mașină neagră cu un miros specific nou, gonind pe șoseaua pustie a nopții. Luna era implicată în nelegiuirea mea, urmărindu-mă concentrată, aplaudând când ocoleam gropile adânci din beton, iar vântul îmi făcea părul să danseze molatic, intrând tumultos prin geamul lăsat deschis. Ținând volanul cu o mână, mă întind să dau volumul muzicii mai tare, un cântec exotic încântându-mi auzul. Mă las tolănită pe spate, de parcă eram într-un pat mișcător, și privesc absentă șoseaua copleșită de o singurătate apăsătoare. Zâmbesc distrată la acest gând, datorită faptului că șoseaua era întocmai ca și viața mea: dreaptă, părăsită, fără benzinării unde să îmi încarc bateriile inimii, pentru a putea merge mai departe pe drumul vieții. Rămăsesem fără umplutura aceea încântătoare, care îți dă însuflețire și te menține atât fizic cât și psihic în viață. Parcă totul a fost scurs ca și într-o clepsidră, însă nu mai aveam voie să o întorc pe cealaltă parte, să refac tot ce a fost. Bat volanul încetișor în același ritm cu muzica, și fac o curbă rapidă, auzind cum un câine lătră asurzitor la vederea automobilului. Schițez o ușoară arcuire a buzelor, dar care dispare imediat odată cu vederea unei treceri de pieton pe care trecea un adolescent uitându-se spre cer.

-Dă-te! reușesc să țip, pișcând cât de tare am putut frâna.

Surprinzător, adolescentul auzi strigătul meu disperat, întorcându-și privirea către mașină temător. Iar brusc, ca și o bucată de sticlă, întreaga mea viață se sparse mai rău decât fusese în trecut. Imaginile jucând baschet cu tata pe terenul din părculețul orașului, momentul în care toți mă ridicară sus, de Crăciun, pentru a pune steaua în vârful bradului, prima lecție de mers pe bicicletă și prima căzătură suferită, toate acestea mi se învârteau haotic în minte, fiind un vârtej de amintiri prea greu de suportat.

„-Sunt aici, sunt aici. Îți voi da drumul doar când voi simți că ești pregătită, îmi spuse tata râzând, ținându-mă de spatele bicicletei.

-Niciodată să nu îmi dai drumul! strig în timp ce pedalez cu foarte multă voiciune. Nu sunt pregătită.

-Ești sigură? mă întrebă acesta, apoi brusc simt cum bicicleta era controlată doar de mine, mâna acestuia îndepărtându-se de spatele bicicletei. Eu cred că ești! țipă din locul în care m-a lăsat să merg de una singură, iar eu încep să râd veselă.”

Îmi așez mâna pe abdomen, simțind un junghi de durere îngrozitor, palmele mele făcând contact cu un lichid roșiatic înecăcios. Mă strâmb când îmi dau seama că acesta era chiar sângele meu, apoi înghit cu greutate o gură de aer, care am crezut că îmi va face bine, însă care s-a dovedit a fi plin de fum și gaze toxice, provocându-mi o tuse teribilă. Apoi, din nou contactul cu realitate mi-a fost întrerupt într-un mod calmant.

„-Pune-ți o dorință! mi-au strigat toți din mica încăpere. Se va îndeplini, adăugă bunicul privindu-mă fericit.

-Orice dorință? întreb cu o voce firavă și pițigăiată.

-Orice dorință, încuviință mama ținându-mi tortul alb imaculat, pe care era așezat semeț cifra 6.

Îmi închid ochii repezită, apoi suflu puternic în lumânarea aprinsă. Toată lumea se apropie de mine curioasă.

-Ce ți-ai dorit? mă întrebă bunica luându-mă în brațe.

-Păi…”

-La trei! Unu, doi, trei! aud cum un bărbat îmi spulberă amintirea cu aniversarea mea de la 6 ani.

Pieptul mi se ridică în mișcări ritmice datorită aparatelor ce mă țineau în viață. O pereche de ochi căprui erau așezați în fața mea, parcă implorându-mă să nu mă închid și să mă alung de una singură din această realitate, iar două mâini îmi țineau capul, transmițând o senzație caldă, protectoare. Cu pocnete și mișcări bruște, am băgat de seamă că am fost pusă pe o targă, majoritatea încercând să se apropie de mine, însă fiind îndepărtați de paramedici.

-Adolescentul, reușesc să murmur, dar bărbatul cu ochii căprui mă oprește din încercarea de a vorbi.

-E mort.

Vestea îmi blocă întreaga circulație a sângelui. Odată cu informația aceasta, am simțit cum mă pietrific încet, fiind incapabilă să mai schițez sau să gândesc ceva. Mă credeam o criminală ce a răpit șansa de a trăi unui copil, iar acesta nu va mai apuca niciodată să își întemeieze o familie, să îmbătrânească fericit, iar de abia apoi să moară din cauze naturale. I-am răpit întregul viitor printr-o singură neatenție, printr-un simplu gest ce i-a ciocnit ceasul morții.

Nu mai mă pot recunoaște.

Dacă cineva mi-ar fi spus, acum câtva timp, că eu voi ajunge să captivez sufletul cuiva și să-l arunc într-o altă dimensiune, aș fi început să râd și să mă pun la birou, pentru a citi. În acest moment, în schimb, mi-aș lăsa capul în jos și l-aș crede. Avem puterea supraomenească de a ne schimba, și acum, chiar dacă aș dori să revin la cum am fost, faptul e deja consumat. Mi-aș dori…

„…să rămână totul la fel, răspund uitându-mă către bunica. Nu vreau să fiu decât eu, tu, mami, tati, bunicul și toată familia noastră.

Mama mă privi înduioșată de cele spuse.

-De ce s-ar schimba asta? râde în timp ce așează tortul pe masă.

Dau din umeri, prinzându-mi buzele într-o linie aspră.

-Nu știu. Vreau doar să fim mereu așa.

-Ei bine, te anunț că dorința ți se va îndeplini.

-Promiți? o întreb, apoi sar din brațele bunicii.

-Promit, îmi răspunde, și îmi dă o bucată uriașă de tort. La mulți ani, Mira!”

Autorul

Mirela Elena Matieș

Mirela Elena Matieș

Elevă la un liceu prestigios cu o minte visătoare, încearcă să vă îmbuneze cu scrierile sale. *Momentan fără opere publicate fizic*

4 Comentarii

Adăugare comentariu
  1. Mi-a plăcut, felicitări Mirela. Continuă să scrii.
    Cu drag,
    Paul

    1. Mulțumesc mult. Cu siguranță că voi continua să scriu.

  2. orice este posibill, nu-i așa?!

    bun venit pe literaturitate.ro, Mirela Elena Matieș!

Lasă un răspuns

Literaturitate © 2015 - 2017