Literaturitate

stare de literatură, stare de artă...

Conversații tăcute

 

1

Hai hui pe Facebook. Nu ne spunem nimic. Așezați față în față, în metrou, cu degetele parcă lipite de ecranele telefoanelor. Mintea îmi fuge către week-end. Plimbare pe străzi, o vizită la Humanitas să îmi mai cumpar niște cărți, apoi la o cafea. E singura librărie care îmi creează o stare de citit dacă pot spune așa. E mai intimă. Și aproape de casă.
În fața mea doi tineri care își trimit emoticoane pe messenger. El o curtează. Fata schițează un zâmbet în colțul gurii și se aprinde la față. Apoi el își scoate căștile din urechi  și i le întinde fetei. O cucerește. Mai în stânga, un tip între două vârste omoară monștrii. Parcă telefonul este o extensie a mâinii, am impresia că degetele îi ies cumva din touch-screen și cresc spre umăr ca un harpon.
O voce metalizată anunță că metroul merge către Gara de Nord. Mă pregătesc să cobor nu înainte de a mai arunca o privire asupra pasagerilor, majoritatea pierduți cu privirea în dispozitivele care le sunt lipite de mâini.
Metroul oprește în stație la Izvor și cobor. Vreau să traversez parcul pentru a respira puțin. Oamenii din jurul meu îmi par niște roboți ghidați de o mână nevăzută.

***

În parc iarba crește sălbatic. Oameni și câini, unii liberi, alții în lesă, traversând parcul sau jucându-se. Lângă toneta cu înghețată și sucuri un puști blond trage câteva cadre cu telefonul. Casa Poporului înălțându-se ca un monstru, mașinile, oamenii…
Lătratul unui câine trezește un pițigoi.
Aerul rece al dimineții îmi umple plămânii ca o binecuvântare. Inspir adânc și sper să mă țină toată ziua. La meteo au anunțat o zi călduroasă. Traversez fără grabă spre stația de autobuz. Câteodată e bine să renunți la mașină și să iei pulsul străzii. Oameni grăbiți care își poartă cu ei lumile.

***

La țară. În grădina mamei e o bucurie a culorilor. Și mirosul de pământ proaspăt plouat.

***

Scrisul mă vindecă de mine însumi, îmi dă altă aură.
Citesc haotic, Bănulescu, Kadare, Yasunary Kawabata și alții. Încep cărți și le termin târziu. Mi se amestecă cuvintele. Culturi diferite, aceleași sentimente de singurătate.
Omul și sinele.

***

Iarba crește sălbatic. Printre păpădii îmi port în tăcere gândurile. Roua dimineții îmi sărută tălpile goale.

2

Iată-mă după mai bine de o lună încercând să mă golesc de mine.De mine și de această lume. V-ați putea întreba dacă există alta. Lumea o construim noi prin gesturi mărunte.
Mă pierd printre oameni și mă încarc cu inutil.
Sunt oameni care cauta spații pentru a le umple cu ei, unde sa-și consume energiile, să se golească de ei. Am cunoscut astfel de oameni și încerc să stau cât mai departe de ei.Nu îmi place să mă consum în acest mod,să mă las invadat de energiile altora.Eu nu sunt un spațiu unde alți să vină și sa-și verse nu-ul.

***

În biserică, așezat lângă Dumnezeu. În palme ține o carte răsfoind în liniște filele. Rostește în gând o rugăciune. Mă privește blând și-mi zâmbește.
„Ce te apasă fiule? Ce te apasă?”
„Păcatele lumii Doamne,păcatele lumii mă apasă pe umeri. Și nu am timp să-mi hrănesc sufletul. ”
„Să-i dăm răgaz timpului fiule, să-i dam răgaz.”
Soarele se lăsa la apus luminând cald iarba din grădina bisericii.

3

Fragment de cer. Cât o intersecție. Albastru intens, asemeni asfaltului sub arșița soarelui. Frige ziua asta de vară toridă. Nici un nor pe cer.

Autorul

florin golban

florin golban

Născut la 27 Aprilie 1975, la Călărași.
Am două volume de poezie publicate , ambele la Editura Coresi. Pe umărul stâng, în 2016 și Instagram în 2017.

Literaturitate © 2015 - 2017