Literaturitate

stare de literatură, stare de artă...

Din jurnalul Elizei. (fragment)

 

Ea împinse ușa în grabă pe coridorul ce despărțea lumina parcă trasă pe brânci de la capătul holului. Căută cu ochii la masa unde trebuia să fie sora medicală, mișcarea în hematologia de copii părea aceiași, ușile saloanelor scârțâiau înfiorătoare, din bucătărie plutea un miros de „zapienkanka” și…din salonul nouă îi mânca inima sfâșietor țipătul lui Andrieș, de trei zile încontinuu, închise ochii căutând să se adune, meditând, se rugase pentru el, se rugase pentru vindecare, acum se ruga Dumnezeu să îl ia acasă, chinul uscase chipul copilului și mama lui își secase lacrimile la căpătâi. Eliza își roti privirea în jur când așeză cartele medicale pe masa din coridor, țipătul copilului îi tăia răsuflarea răscolind cu amintirea frățiorului în acea zi de primăvară când îl ținea în brațe așteptând să plângă, și nu a plâns când a plecat dincolo ca un pumn de țărâna sub umărul mormântatului surorii ei. Se opri în mijlocul coridorului, liniște… ușile saloanelor păreau închise și infirmierele parcă intraseră în pământ, amintirea Marianei, ieri, o făcu sa zâmbească, îi șopti la ureche că Isus va veni după ea, zâmbi fără să vrea, fata avea treisprezece ani, era pentru prima oară internată în hematologia de copii, iar părul ei în culoarea spicului de grâu mângâia ochii. Nu dori să gândească cât timp boala îi va mânca fir cu fir. Din salonul șase ieși o infirmieră și îi făcu semn. Eliza păși într- acolo fără să stea pe gânduri, era salonul în care era Mariana.
Au intrat în odaie și femeia împinse ușa în spatele lor. Eliza se lovi cu ochii îngroziți de cearșaful alb care acoperea corpul fetei. Infirmiera îi puse mâna pe umăr. A plecat azi noapte, așa după cum spunea ieri, Isus va veni după ea, mă ajuți să o ducem la morgă? Eliza clatină din cap fără să gândească, îi descoperi fața și studie chipul pașnic al fetiței, oare zâmbea? O emoție de pace se băgă între ele, nu înțelegea de ce nu putea să plângă, oare nu trebuia să plângă, au împins patul cu rotile spre lift, biruită de emoția plină de liniște, de ce, se întrebă când ajunse în sala de morgă, au așezat-o pe patul parcă de piatră și îi mângâie fața pentru adio… Infirmiera își făcu drumul spre clădirea principală, ea se întorcea spre hematologie… pașii îi erau grei, rânduri de plopi foșneau straniu precum sufletele ce trăgeau din umeri dureros. În fața clădirii, la masa de lemn din umbra brazilor, erau ei, Liana și Sasha din secția din care lucra ea. Se așeză la masă mai mult prăbușită pe scaun într-o beznă asurzitoare. Liana vorbea, însă pe chipul ei boala încă nu reuși să biruie culoarea albastră a ochilor, buzele pline încă dăruiau un surâs cald, întrebările îi ardeau creierii oare cât se va bucura de prezența ei, și el…care îi stătea în față blocându-i soarele, umbra ce îi intră fără graniță în inima, întrebări ce rupeau din pereții cugetului, plânse, implorase, se rugase pentru ei. Liana se ridică și păși spre intrarea în clădire ca o lumânare ce se topea în suflet ucigător. Eliza închise ochii, furioasă pe sine, o mânie îi îngroșa venele de la gât, de ce nu plânse pentru Mariana, de ce nu putu să plângă pentru frățiorul ei, emoții ce îi tremurau pumnii, simți degetele lui strecurate printre degetele ei, unite una în alta, ochii lor s-au întâlnit, verdele sfâșietor purta pacea Marianei tulburând, de ce el își sprijinea tâmpla de bezna ei, oare nu știa…, ea nu știa să iubească, îl va sfâșia fără să știe cum se exprimă dragostea, nu o trăise, știa numai să muște din autoapărare, dărâma fără să știe cum să exprime senzația înfiorătoare din ea, sfărâma pereții neînțelegând ce era bine sau rău, rânjea când era atinsă trezind fiara turbată să rupă … palmele lor începu să tremure strângându-se cu forță, cu un braț îi prinse maxilarele ei forțând-o să îi privească în supărarea ochilor verzi.
Buzele pline parcă presau fiecare cuvânt, respirațiile grele loveau unul în altul.
-Te urăsc!!
Cuvintele o lovi direct în tâmplă, ochii ei deveni mari, gura lui se prăbuși peste gura ei, furioasă, neîndurătoare, torturând în seva iadului, cosind întreaga omenire de sub ființele lor într-un maraton de atomi cu gust de infern…și paradis. Când gurile s-au despărțit respirau greu. El zâmbea mulțumit.
-Urăsc când deja mă întinzi sub un cearșaf alb și mă jelești pe drumul spre morgă. Își presă brațele pe umerii ei cu putere. Dacă o fi să mor, atunci numai sub tine voi muri, sălbatico! Ea deveni ca o tornadă încercând să îl lovească, el era deja pregătit, o prinse sub inima înveninată de existența ei, prea nebun să o învețe din ce poziție se culeg merele raiului…

Autorul

Elena Mirca

Elena Mirca

calatoare in lumea literaturii

Lasă un răspuns

Literaturitate © 2015 - 2017