Literaturitate

stare de literatură, stare de artă...

Distonanţă

 

Ca o absenţă-n care creşte fumul

Ca un avar ce-şi dăruieşte visul

Caut murirea în trei sferturi de cer

și-mi risipesc scrâşnind

prea neştiut promisul

Iar o absenţă-n care curge spuma

unor apusuri neînţelese-n trup

atingerea-i şoptită

prea liniştită urma

risipei ce ne-a smuls

oftatul e-ntrerupt

Când o absenţă rupe tăcerile la mal

pe un talaz se lasă urmată-o-nchipuire

neliniştită rana se schimbă-n elixire

mai dulci decât dorinţele-n aval

Uite

cum o absenţă se tânguie uitată

nici umbra ei nu ştie

cum s-a născut cândva

O certitudine-ar fi vrut

din neant adăpată

se rătăcise însă şi urma-i

o durea

Fotografia postată de Ada Nemescu.

Autorul

Ada Nemescu

Ada Nemescu

”Simplitatea este o complexitate rezolvată” - Brâncuşi Născută în Bucureşti, respir în universul literar de mulţi ani, pe site-uri de literatură, am apărut în anotologii şi reviste literare, particip la Cenaclul literar Poeţii Cetăţii, Maraton de poezie 2016,2017, Salon de literatură Astralis, am premii la concursuri de poezie şi proză, pregătesc volume personale de poezie şi proză. Iubesc cuvintele şi pe cei ce le rostesc frumos!

10 Comentarii

Adăugare comentariu
  1. Părerea mea este că ar trebui revăzut textul, eliberat de artificialitate, observațiile domnului Contu sunt fondate ( domnul Contu mi-a făcut și mie observație și am corectat).
    Presărarea virgulelor unde și unde nu mi-e clară. Că ar mai trebui câteva sau scoasă punctuația.
    Nu folosesc termeni duri, ca ”impardonabil”, dar , stimată doamnă, cred că o regândire a unor expresii e necesară.
    Cum vă spuneam, însă, depinde de cititor. Și de autor, cărui segment de cititori vrea el să i se adreseze.
    Seară frumoasă!

    1. Am revăzut, am scos punctuația, mulțumesc pentru atenția acordată. Domnul Contu a fost mai dur decât mă așteptam, și nu doar în acest text. De aceea am adus poemul lui Nichita Stănescu, iertată fie comparația. Ca și în pictură, imaginația autorului e fără margini, iar metafora are forme neîngrădite.
      ex. „neliniştită rana se schimbă-n elixire” – ei, da! suferința se știe purifică
      ex. „prea neştiut promisul” – când simți că-ți este dat acest promis, dar încă nu-i aflat, etc.

      Mă opresc, cum spuneam, poezia nu se explică. Fiecare o înțelege sau nu, iar autorul nu este singurul vinovat.
      Mi se pare malițioasă exprimarea, deși corectă (Cum vă spuneam, însă, depinde de cititor. Și de autor, cărui segment de cititori vrea el să i se adreseze.)

      Seară frumoasă!

      1. În alt text, scriați„ aiurez/ în nicăieri” ( sic!) Prepoziția „în” față în fața cu adv. „nicăieri” e total aiurea, cum spuneți! La fel, „absența” din care scoateți tot felul de chestii! N-am fost deloc „dur”, v-am semnalat o serie de inadvertențe, care apar obsesiv ( și necontrolat!) în creația dvs. Pe de altă parte, nu înțeleg cărui segment de cititori vă adresați, fiindcă eu, cel puțin, nu fac discriminări (coborând ștacheta, riști să ajungi ca ei!)! Nichita a fost „taxat” și el la rându-i, așa că nu am ce să comentez, fiind vorba despre dvs! Mulțumesc d-na Gela Enea pentru poziția dvs. obiectivă, foarte apropiată de a mea.

        1. D-le Aurel Contu,
          nu vă mai răspund la provocări, gânduri bune!

      2. Ceva tot a contat! Dacă nu întrezăream poeticitate, nici nu mai comentam, vă asigur! Malițioasă nu sunt, am și eu destule texte de care nu sunt mândră! Însă, chiar dacă nu am recționat pozitiv din prima, la o observație, am revenit, am meditat și i-am mulțumit, dacă a fost cazul, celui ce a încercat o sugestie bună.
        S-auzim de bine!

        1. V-am mulţumit de fiecare data, vă voi mulţumi totdeauna!
          Gânduri bune!

  2. Dați-mi voie să vă contrazic, doamnă Agafia! „Absența” nu generează nimic,iar „avarul” este incapabil să ”dăruiască”, după cum știm” Expresii
    precum „prea neştiut promisul”, „o absenţă-n care curge spuma”(imposibil!)
    „neliniştită rana se schimbă-n elixire”, „absenţă se tânguie uitată…”, etc. sunt tot atâtea exemple de inconsecvență impardonabilă!

    1. Stimate domn Contu,

      comentaţi vă rog şi Nichita:

      Nichita Stanescu – Frunza verde de albastru

      Bookmark and Share

      Si-am zis verde de albastru,
      ma doare un cal maiastru,
      si-am zis para de un mar,
      minciuna de adevar,
      si-am zis pasare de peste,
      desclestare de ce creste,
      si secunda-am zis de ora,
      curcubeu de aurora,
      am zis os de un schelet,
      am zis hot de om întreg,
      si privire-am zis de ochi
      si ca-i boala ce-i deochi.
      Frunza verde de albastru,
      ma doare un cal maiastru,
      ca am zis doar un cuvânt
      despre întregul pamânt,
      si de bine-am zis de morti
      si de sase-am zis la sorti,
      si am zis unu de doi
      si zapada de noroi,
      si am vrut sa fac cu gura
      focul ce-l facea arsura
      ca n-am fost trezit, ca dorm
      pe un cal cu sa de domn,
      alergând pe-un câmp de noapte,
      de la unu pân’ la sapte –
      de la sapte pân’ la zece
      mi-a cazut o viata rece,
      de la frunza pân’ la umbra
      mi-a cazut o viata dubla
      ca pamântul si cu luna,
      noaptea când stau împreuna.
      Si-am zis verde de albastru,
      ma doare un cal maiastru,
      pe care ma tin calare
      cu capul la cingatoare,
      cu calcâiul la spinare
      si cu ochiul în potcoave,
      si cu inima-n silabe
      de ma duc mari, ma duc
      ca toamna frunza de nuc,
      ori ca iarna frunza alba
      de la floarea de zapada…
      Frunza verde de albastru,
      ma doare un cal maiastru,
      potcovit pe luna plina
      cu miros de la sulcina,
      înhamat pe soare plin
      tot cu miros de pelin,
      si tinut de gât cu mine
      tot în dragoste de tine,
      ca mi-a fost crescut pe umar
      de din doi în doi un numar,
      tot din trei în trei o iarba
      si din patru-n patru-o salba,
      si din cinci în cinci un pom,
      si din sase-n sase-un om.
      Frunza verde de albastru,
      ma doare un cal maiastru,
      vad în fata mov si verde,
      coloarea care ma perde,
      corcov vad cu veselie,
      coloarea ce nu se stie,
      mai aud si-un sunet sus
      care nu a fost adus
      în timpan de oameni vii,
      în a fi si a nu fi,
      când îmi cade umbra lunga
      pe sub ochii grei cu punga.
      Si-am zis aripa de pene
      ca sa zbor cu ea prin vreme,
      si-am zis mar ca sa zic sâmburi,
      si-am zis pom ca sa zic scânduri,
      si-am zis nord ca sa zic suduri
      si dulceata ca sa sudui,
      si-am zis inima la piatra
      si cântec la tot ce latra,
      si potcoava
      la octava,
      si uscata la jilava,
      tot le-am potrivit pe dos
      pe un fluieras de os,
      din osul de la picior
      care-mi cânta cu fior,
      si din osul de la mâna
      fluierând o saptamâna,
      din osul de la arcada
      recea lumii acolada
      peste doua oase mari
      unde stau ochii polari.
      Si-am cântat din coasta mea
      din vertebra ca o stea,
      de-a-ncalecare pe-o sa,
      pe o sa de cal maiastru,
      foaie verde de albastru.

  3. Ca o absenţă-n care creşte fumul

    Ca un avar ce-şi dăruieşte visul

    Caut(ne) murirea în trei sferturi de cer

    Şi-mi risipesc scrâşnind, prea neştiut promisul” Frumoasa intrare in poezie!

Lasă un răspuns

Literaturitate © 2015 - 2018