Literaturitate

stare de literatură, stare de artă...

Fetița cu ochii de smarald

 

Țin minte că eu când eram în perioada copilăriei, așteptam extrem de veselă Crăciunul. Mirosul îmbietor al bunătăților făcute de mama, orele de afară cu sania în bătaia vântului aspru cu tata și reuniunile de familie chiar mă bucurau. Mă simțeam în perioada aceea cea mai împlinită, deoarece fiecare om avea acel spirit al Crăciunului, cum se zice. Parcă măcar pentru un moment toți păreau buni la suflet și cu adevărat fericiți. Știu că mergeam pe stradă, iar luminițele multicolore erau așezate în jurul fiecărui stâlp sau brăduleț și mă bucuram enorm când vedeam câte un om de zăpadă. Adevărul este că nu eram adepta stilului de viață iarna (uram din tot sufletul când vântul îmi făcea ca omătul să îmi vină în față) dar pur și simplu, modestul fapt că întreaga omenire era unită, pentru mine însemna totul. Totuși, dacă stau să mă gândesc, într-adevăr, adoram și acea parte a Crăciunului în care trebuia să primesc cadouri și să dăruiesc. Aveam obsesia de a cumpăra bibelouri cu reni sau diferiți Moși Crăciuni, deși mamei mele nu îi plăceau extrem de mult bibelourile. Totuși, le cumpăram. Însă cu cât crești, cu atât mai mult îți trece apetitul de a face bine sau de a te bucura de momentele mărunte. Am experimentat-o pe propria piele. Majoritatea acum își doresc o bancnotă de bani în locul unor prăjiturele sau a unei cărți, reviste, tot soiul acesta. Cu timpul, îmi e frică de o posibilă risipire a bucuriei copiilor în preajma Crăciunului. Vremurile trec mai repede decât ne putem imagina, iar populația se dezvoltă cât vezi cu ochii. Eu mi-aș dori să rămân cum sunt acum, deși lumea îmi spune că visez cu ochii deschiși. Dar până la urmă, care este rostul vieții dacă nu riscăm să visăm puțin?

Ating apăsat un om de zăpadă confecționat, pierdută în gândurile mele infinite, și simt cum o altă atingere, mai caldă, face contact cu pielea mea. Mă întorc surprinsă, vibrațiile atingerii respective transmițând mai mult decât căldură, ci un sentiment asociat puternic cu un deja-vu intens, care parcă te lasă într-o paralizie eternă. În același timp, doi ochi de smarald mă fixau pătrunzători, cercetându-mă curioși și oprindu-și căutarea asupra mâinii mele stângi, în care țineam o plasă de mărime medie, umplută până la refuz cu diferite cărți.

-Cărți, murmură fetița absentă. Îmi cer scuze de deranj, însă credeam că este cu totul altceva în plasă.

Iar cu pași mici, se înlătură din cercul extrem de strâns de gânduri, dorind să o ia în partea opusă mie. Cufundată cu totul în schimbul de priviri, mă surprind urmând-o pe fetița cu ochii de smarald de parcă eram într-o transă. O cotitură la dreapta, una la stânga, un lung drum de parcurs înainte, apoi iar o cotitură la dreapta. Și am ajuns.

O casă imensă creată din lut, de o culoare fumurie datorită prafului depus de-alungul timpului, era poziționată orizontal într-un mod înclinat, poate posibil și din cauza micului delușor de dedesubt. Însă nu conta acest aspect. Conta faptul că întreaga casă era mai-mai cuprinsă de o uitare posomorâtoare, având un aspect vlăguit, extenuat și sărăcăcios. Fetița neobservând prezența mea, intră în casă în pași săritori, fredonând o melodie necunoscută mie.

M-am apropiat mai mult de micuța clădire, dorind să trag un ochi pe fereastra lăsată larg deschisă în răcoarea lunii decembrie. Interiorul era alcătuit doar din două camere amestecate cu piese de mobilier variate din toate domeniile, lucru curios și nou pentru mine. Mi-am lăsat plasa să cadă lent din mână, apoi mi-am apropiat fața și mai mult de fereastră, dorind să am o privire mai vastă. Brusc, un chip de femeie bătrână îmi provocă o străfulgerare rapidă și extrem de intensă, ca și cum un nor și-ar fi revărsat întreaga lui furie asupra mea, sufocându-mă cu tunete și trăznete. Sprâncenele acesteia se încruntară, oarecum întrebător, la mine.

-Ce vrei? mă luă la rost bătrâna cu un ton grav. Pleacă de aici.

-Am vrut să vă prind nepoata din urmă, mă explic, având un aer destul de tensionat.

-Nu știu despre ce vorbești, răspunse aceasta arcuindu-și colțul gurii. Nu am nicio nepoată.

-Dar…

Dar prea târziu. Cu o bubuitură  asurzitoare, femeia apucă colțul ferestrei și-l închise la loc. M-am simțit ca un mic intrus ce nu avea voie să își deschidă cadoul de Crăciun, fiind nepoliticos și rău. Zadarnic am mai încercat să sun la ușă sau să port o conversație cu bătrâna, roadele eforturilor mele refuzând să apară. Adevărul era că nu știam cu siguranță ce aș fi vrut să fac, ce căutam acolo sau ce conversație aș fi vrut să port cu fetița cu ochii de smarald. Însă acel deja-vu simțit odată cu atingerea ei, mi-a aprins în mine o mie și una de sentimente amestecate surprinzător de dulce.

Fâstâcindu-mă, m-am așezat în genunchi și am început să caut o carte anume din plasa cu minuni. O carte cartonată, de culoare galbenă, pictată cu personaje fantastice haioase și puternice, probabil întocmai ca și fetița. La un moment dat, am simțit o atingere aspră a unei coperți cartonate, fiind ultima din muntele de cărți, și am apucat-o zdravăn. Iar deși, cel mai posibil, familia aceasta (dacă se putea numi familie) nu știa să descifreze ceea ce voiam să fac, mi-am luat pixul din buzunarul gecii pufoase, și am deschis cartea cu un zâmbet larg pe buze. Poate, cândva, fetița cu ochii de smarald va învăța să citească și să scrie, iar când va citi aceasta, va zâmbi întocmai ca și mine.

„Urmează-ți visele, exact ca și cum acesta ar fi rolul tău pe Pământ. Apoi, împlinește-le. Cred cu tărie că vei deveni cineva important pe viitor.

Cu drag, fata cu cărțile”

M-am dus tiptil la ușă, am așezat cartea cât mai bine cu putință pentru a nu ajunge fulgii de nea la aceasta, apoi m-am dat cu trei pași în spate. Perfect. Arăta întocmai ca și fotografiile artistice, îmbinate cu neaua și contrastul puternic al obiectelor din jur. Deși nu eram pe aceeași lungime de undă cu artiștii în desen, peisajul mi se părea atât de frumos și liniștitor. Un scurt telefon m-a făcut, totuși, să îmi dau seama de timpul pe care l-am consumat în drumul meu aerian. Mi-am aranjat geaca, mi-am prins mai bine plasa-n mână, apoi am mai tras pentru ultima dată cu ochiul la casa din lut și la micul cadou din fața ușii.

-Crăciun fericit, fetiță cu ochii de smarald! șoptesc inhalând aerul rece și creând câteva cercuri din respirația caldă.

Apoi, am plecat.

Autorul

Mirela Elena Matieș

Mirela Elena Matieș

Elevă la un liceu prestigios cu o minte visătoare, încearcă să vă îmbuneze cu scrierile sale. *Momentan fără opere publicate fizic*

4 Comentarii

Adăugare comentariu
  1. -Crăciun fericit, fetiță cu ochii de smarald! șoptesc inhalând aerul rece și creând câteva cercuri din respirația caldă.

    Mirela frumos!

  2. o senzație de căldură rămâne în urma poveștii tale din toiul iernii. Recomand spre lectură „ Poveste fără sfârșit” de Michael Ende. Să fie aceasta cartea pe care o las în pragul ușii tale în iarna asta.
    Un univers necunoscut te-așteaptă 🙂
    Cu drag,
    Paul

Lasă un răspuns

Literaturitate © 2015 - 2017