Literaturitate

stare de literatură, stare de artă...

Prăjitură în foi. Totul e să mergi până la capăt

 

cronică la volumul TOTUL E SĂ MERGI PÂNĂ LA CAPĂT de Ottilia ARDELEANU

 

De la volumul de debut, Culorile sufletului meu, editura Metafora, Constanţa, 2009, până la acest al doilea volum publicat la prestigioasa editură Paralela 45, Ottilia Ardeleanu este o prezenţă activă în mai toate mediile virtuale dedicate literaturii, ea însăşi administrâd un site de acest gen (literaturitate.ro) şi organizând concursuri de creaţie poetică.

Volumul Totul e să mergi până la capăt, publicat în 2016, în colecţia Qpoem, “proiectul celei mai solidare comunităţi de poeţi şi iubitori de poezie”, cum apreciază Călin Vlasie, mentorul şi editorul colecţiei, beneficiază de un cuvânt pe coperta a IV-a scris de Felix Nicolau. (Criticul literar evidenţiază elaborarea şi răsucirea realului,  faptul că autoarea stăpâneşte arta împletirii unor poeme masive, elaborate).

Poezia, în general, ne face să vedem înăuntrul nostru, înăuntrul lucrurilor, al vieţii, cu alte cuvinte, ne face să trecem de crusta realului şi să mergem până la capăt, pătrunzând aura lucrurilor sau atribuind semnificaţie contingentului, banalului, fapticului. Din acest motiv, mi se pare întemeiat titlul aestui volum. E ca şi cum poezia vine şi anihilează distanţele insurmontabile dintre fizic şi metafizic, dintre literă şi spirit, dintre mizerabilitatea condiţiei speciei şi inefabilul sufletului care poate avea ochii deschişi într-o altă lume tocmită după alte legi, iar eul liric pare să întrezărească aceasta în poemul care dă titlul cărţii: mi s-a părut că (Dumnezeu, n.n.) vrea să curme distanţa până la el (totul e să mergi până la capăt, p.12).

Întregul volum pare să fie un monocord pe care se cântă poezia: piese – orchestrări ale rolului poetului şi ale poeziei. Aşadar, ars poetica este, după părerea mea, centrul de propagare a undelor purtătoare de viziuni lirice, de clişee decupate din realitate şi de scenarii ale vieţii în toate dimensiunile ei. Toate acestea pleacă de la faptul că poetul are altă grupă de sânge (v. p.54), iar poezia este sacrificiul cuvintelor stârnit de acel simţământ de dăruire a vieţii şi a morţii ( p.12). Deci între cele două coordonate majore ale existenţei, între viaţă şi moarte, între a fi şi a nu fi se înscrie poezia, acest taumaturg şi demiurg în acelaşi timp.

Pentru că ceea e cauţi nu e târziu să se-ntâmple, iată, de sub tâmplă sau poate de undeva mult mai din adânc, izbucneşte poezia, ca o fericire, ca un zmeu pe care trebuie să îl ţii de sfoară, mereu în bătaia vântului, ca un curcubeu pe care neastâmpăratul Dumnezeu ţi-l face cadou după fiecare ploaie, ca o comoară pe care o găseşti în tine  (v. poemul fericirea prinde-o cu sfoară, p. 14). O întoarcere în copilărie, am putea spune, în puritatea viziunii şi a simţirii, pe tărâmul jocului ca element ordonator, iar de aici nu ar fi decât un pas până la jocul logosic ce ordonează creaţia şi face zmeie cuvintele/ să nu se prăbuşească (îmbibate cu tăcere, p. 18).

Tot arte poetice sunt şi poemele din dreptul inimii (iată, ca la romantici, moderni şi neomoderni, poezia înseamnă în primul rând sentiment, iar poetul e ca o carte cu semn – p.23), de minţit iubirea cu poezie (poetul adăposteşte în sine, aşa cum se confesează eul liric din acest poem, nărăvaşi,  mici icari, ce pot fi potoliţi doar cu apa unei cărţi (p.37) sau fragmente din timpul adoarme greu în braţe, îmbibate cu tăcere, melancolia este fericirea de a fi trist. Tristeţea provine (în acest din urmă poem citat) din faptul că, singurul lucru de care depindem, dragostea, este transformată în aur, adică în vers, aşa cum s-a întâmplat cu Midas: doi oameni ca noi pedepsindu-se… pentru a transforma totul în poezie (p. 25).

Mai sunt şi alte teme poetice decât cea enunţată anterior (par mai degrabă subteme): omul, Dumnezeu, singurătatea, claustrarea eului, zicerea/ cuvântul, timpul, iubirea, sentimentele; dar toate acestea sunt prinse în alte reţele ideatice decât cele arhicunoscute. Iar sentimentul tragic al vieţii este înfăşurat în viziuni care îi voalează esenţa.

Poezia din acest volum pare că îmblânzeşte durerea existenţială (care e surprinsă chiar cu aerul unei observaţii fugitive, banale sau, în orice caz, nu dramatizate). E, parcă un tragism edulcorat, scos practic din categoria tragicului grav; el pare „cântat” într-un registru minor, evitându-se astfel pateticul: oricum suntem închişi într-un mormânt mişcător/ că suntem vii/ este doar o părere a noastră despre noi/ din emfatic nu se coboară ca din ascensor (faute de mieux, p.19); în fond asta suntem/ până la urmă ieşim toţi de aici/ buimaci// ne trezim dincolo (one way ticket, p.59); noi avem nălucile noastre/ ne ţin de urât (îmbibate cu tăcere, p. 18) etc.

Se observă în poemele din acest volum două filoane: primul – cel sorescian, al oralităţii şi al firescului vorbirii, concretizat într-un registru colocvial care atrage cititorul ca la o şezătoare în care mai află câte ceva despre viaţă, despre lume, despre cele văzute şi nevăzute; al doilea – cel metafizic, transcendent care are ca miez metafora. Acesta din urmă se infiltrează ca un pârâu în prundiş sau, dacă ne-am gândi la o prăjitură, ca o ciocolată cremoasă între foile aşezate în straturi. Chiar aşa este poezia Ottiliei Ardeleanu: ca o prăjitură în foi: o foaie decupată din realitate, una metaforic-reflexivă, o foaie cu notaţii narative din banalul cotidian, alta a simţurilor şi simţirilor, o coborâre în interioritate şi chiar într-un anume tip de visare.

Aşa se face că, în timp ce pun leonard cohen şi de-o cafea tare (…) ascult/ cum se ceartă vecinii deasupra pumnul în uşă/ geamul spart înjurăturile din pereţi, ca dintr-o altă lume, sună un ceas din interior timpul începe iar (…) mă-ntorc şi scriu pe cine iubeşti tu (v. poemul pentru că mă obişnuisem cu tine, p.15). Iată deci cele două straturi (ale prăjiturii): planul realităţii imediate şi cel al interiorităţii, al sentimentului de sine, al sentimentelor izvorâte din sine. În oraşul uscat ca un peşte pe ţărm, e loc totuşi de trăiri vii, de scene ale interiorităţii meditative. Observăm cum se întrepătrund două straturi/ două lumi, două tipuri de exitenţă: umbrele au pătruns peste tot chiar şi în hainele cele mai/ intime cu gânduri murdare/ s-au strecurat prin găurile cerceilor mei prin lanţurile de/ aur ale iubirii. Toate acestea, pentru că prin geamul meu trec tot felul de chestii nici nu gândiţi/ am fost la fel de singură ca un inel cu diamante/ în vitrina unui magazin de lux din lume venea o senzaţie/ de nelinişte (v. lună din miere de salcâm turnată în vas maritim, p. 40-41).

De asemenea, se poate sesiza o tendinţă de a emite sentinţe ale eului care ştie să treacă nevătămat interior în ceea ce are el mai adânc şi mai preţios, neştirbit de lumina spiritului. Sesizăm ceva din aerul înţelepţilor lumii în versuri ca: ceea ce cauţi nu e târziu să se-ntâmple (fericirea prinde-o cu sfoară, p.14), în păcătoşi nu există remuşcări nu caută un drum anume (p. 40) sau chiar titlul unui poem şi al volumului: totul e să mergi până la capăt.

Şi dacă ar fi să intrăm un pic în zona limbajului poetic al Ottiliei Ardeleanu, din acest volum, ar trebui să remarcăm inovaţii şi preluări înnoitoare:

  1. a) suprimarea unui cuvânt care ar trebui să se repete în versul următor, dar pe care autoarea îl foloseşte la mijlocul nu numai a două versuri, ci şi la mijlocul a două idei: luna printre braţe/ se proptea pe suprafaţa mai neagră/ decât noaptea decât/ visul/ nu era al meu (parcă nu era visul meu, p.16); să nu vă-nchipuiţi că fugim de armonia/ sufletului îi trebuie cel puţin o sferă (faute de mieux, p.19)
  2. b) trecerea unui verb din registrul unipersonal şi reflexiv impersonal în cel personal al verbelor activ-pronominale: locul în care m-am întâmplat (este titlul poemului de la p. 53).
  3. c) elidarea punctuaţiei şi a majusculei (începută de neomodernişti şi continuată de optzecişti şi de generaţia actuală): toate poemele, chiar titlul cărţii şi numele autoarei sunt scrise fără majusculă.

Pe drumul dintre nelinişte şi vindecare, volumul Ottiliei Ardeleanu se situează undeva la mijloc: are o încărcătură meditativă, dar nu cade în patima arzătoare a dorinţei de vindecare prin poezie. M-am văzut deseori, citindu-i versurile, ca în faţa unei vitrine cu decupaje din diferite paliere ale vieţii, fără să mă simt captivă, sufocată în oglinzile unei imaginaţii sterile.

În fond, deşi uneori mascat, din creaţia sa, străbate dorinţa fundamentală a omului de a da sens lumii în care trăieşte pentru o vreme şi aceasta, dacă acceptăm, împreună cu autoarea, că totul e să mergi până la capăt.

 

semnează Daniela VARVARA, profesor, doctor în filologie, membră U.S.R.

Autorul

konku2015

konku2015

Organizator Concurs de poezie noiembrie-decembrie "literaturitate.ro", ediția I - 2015 și ediția a II-a - 2016.

Lasă un răspuns

Literaturitate © 2015 - 2018