Literaturitate

stare de literatură, stare de artă...

Se poartă ruginiul, toamnă dragă!

 

 

 

Călătorea totdeauna în sensul invers, trenul se târa ca o omidă I se părea mai comod aşa. Pe fereastra  ce despărţea două lumi, se pierdeau imagini aproape ireale, cu păduri de-a dreapta, de-a stânga, copacii fugeau parcă de ei înşişi, arbuşti înflăcăraţi de frunza arămie, aplecaţi, plânşi, despuiaţi – unii.

Atât de insuportabil devenise acest drum, repetat ca într-un joc nebun. Trenul gonea împiedicat, gemea sub povara tuturor poveştilor ce rătăceau pe culoare, în compartimente. Călătorii nici nu aveau chipuri, trupuri, priviri, doar voci. Naveta zilnică către oraş, o epuiza.

Era o rumoare lipicioasă, un film horror de proastă calitate.

Toamna asta ploaia se reinventase! Măcina nervii tuturor, înmuiase cerul, dizolvase aerul rarefiat. Pentru o oră, era prizoniera acestui univers. A lipit ca în transă,  palma mâinii drepte de geamul rece, pe partea cealată ploaia cu degete tot reci, răspundea acestei mângâieri.                      Când şi când câte o frunză cu verdele pierdut, se lipea în trecerea-i zburată, de geamul ud, ud.

Ruginit părea văzduhul tot, trebuia să iasă din starea aproape deprimantă. Îşi zâmbi sieşi, scotocind după căştile telefonului mobil, aşa pe întunericul ce nu se lăsa dus de zorii anemici.

Curând muzica i-a aprins parcă tot interiorul, sufletul, ca pe o instalaţie de Crăciun, instantaneu. Când a deschis ochii, într-un târziu, afară se luminase, ploaia se oprise, toamna se aurise dintr-o dată. Curând coborî în gara cenuşie, paşii o duceau singuri, ştiuţi. Oraşul o primea prieteneşte, toate angoasele se risipiseră, universul zâmbea!

În căşti se revărsau acordurile valsului florilor din spărgătorul de nuci… mmnn… parcă plutea. Dintr-o dată, un oarecare, a aruncat un pumn de pâine fărâmiţată pe trotuar, peste umărul ei. Gestul acesta a declanşat într-o clipă un fenomen ireal. Zeci de porumbei au năvălit prin aer, pe trotuar, peste capul, umerii ei,  într-un fâlfâit ce acompania valsul din căşti!

Nimic din ce trăise până acum, în cei cincizeci de ani, nu putea egala momentul. Aripile lor îi atingea faţa, buzele, braţele, în îmbrăţişări fără nume. Aproape se înălţase, se decorporalizase, râdea plângând, plângea râzând!

De parcă nu era destul, o pală de vânt din senin răscolit, a scuturat stejarul singuratic din apropierea gării, copac semeţ, ruginit, dar superb! În timp ce păsările îşi potoleau zborul, frunzele zburau  în sens opus către pământul ce le primea cu palme de asfalt.

Erau atât de frumoase, Doamne ! Ruginite, croite cu îndemânare de bunul Dumnezeu, frunzele de stejar sunt bijuterii! Unele, răscolite, părăsiseră trotuarul şi invadaseră carosabilul  încă umed. Îi era atât de milă de ele strivite de roţile maşinilor, le ştirbea perfecţiunea, of!

Din instinct, în clipe scurte ce oprise şuvoiul automobilelor la semafor, se repezi să culeagă câte frunze a putut, cu mâinile amândouă. Inutil să spun ce hohote de râs au declanşat gesturile ei. Râdeau sluţiţi, primitivi, incapabili să înţeleagă ce i se întâmplă! Superioară, cu un zâmbet parcă din alte lumi, strângând frunzele la piept s-a depărtat cu paşi cadenţaţi şi umerii drepţi către locul de muncă, un birou oarecare, intr-o clădire oarecare, o muncă oarecare….

Aici, ignorând privirea portarului care nu ştia dacă să fie uimit sau amuzat, a ajuns în sfârşit! Frunzele vor odihni în glastre, unele semne de carte, altele oferite în dar celor ce nu se apleacă să le culeagă, dar şi le doresc!

Cu privirea umedă, verde, şi cu un zâmbet fără echivoc… după ce a dat bineţe celor şapte colegi de birou, amuţiţi, deşi îi cunoşteau bizareriile, a decretat:

  • Mneaţa! Dar să nu îndrăznească vreunul dintre voi să-mi strice starea de bine ! Vă rooog!

Spusese acest lucru cu un farmec copilăresc, dublat de gropiţele apărute în obraji. Câteva minute, gesticulând, cu pletele care mărturiseau şi ele întâmplarea, le povesti colegilor săi, tot ce trăise, ireal, nemaivăzut! Ploaia, zorii leneşi, toamna din aer, porumbeii, muzica…

Pe geamul biroului, toamna de afară se zgâia cu ochi lăcrimoşi, copaci resemnaţi, frunze călătoare! Asculta şi ea povestea despre ea! Şi îi plăcea! Atât de mult îi plăcea încât se reinventa an de an mai frumoasă, mai frumoasă!

 

 

 

Autorul

Ada Nemescu

Ada Nemescu

”Simplitatea este o complexitate rezolvată” - Brâncuşi Născută în Bucureşti, respir în universul literar de mulţi ani, pe site-uri de literatură, am apărut în anotologii şi reviste literare, particip la Cenaclul literar Poeţii Cetăţii, Maraton de poezie 2016,2017, Salon de literatură Astralis, am premii la concursuri de poezie şi proză, pregătesc volume personale de poezie şi proză. Iubesc cuvintele şi pe cei ce le rostesc frumos!

2 Comentarii

Adăugare comentariu
  1. Da! e anotimpul meu preferat, chiar dacă ruginiul îmi tulbură verdele din frunze și privire..
    mulțumesc pentru atenționări, am modificat.
    mulțumesc și pentru toleranță și discreție.

  2. Melancolie de toamnă. Se simte până la ultima frunză!

    Atenție în aceste fraze:

    Inutil să spun ce hohote de râs a declanşat gesturile ei.
    Dar să nu îndrăznească vre-unul dintre voi să-mi strice starea de bine!

Lasă un răspuns

Literaturitate © 2015 - 2018