Literaturitate

stare de literatură, stare de artă...

Suntem așezați fiecare pe câte o speranță

 

Jucând domino cu umbra lunii
Într-o seară de iarnă
În care ne e teamă de zbor
Privirea ta se împiedica de a mea
Și a mea se oprește pe vârfuri
Înainte de a atinge privirea unui ultim dans
Rămas captiv în oglindă
Suntem așezați fiecare pe câte o speranță
Dacă m-aș dezechilibra
Aș vrea să se răstoarne ultima zi în care am deschis radioul
Se cânta jazz
Dacă te-ai împiedica ai cădea spre umbra lunii
Și totul s-ar comprima
Eu peste tine
Tu peste ea
Umbra ei peste etajele
În care nu mai locuiește nimeni
De la ultimul joc de anul trecut

Autorul

isabela branescu

isabela branescu

Iubitor de poezie...

3 Comentarii

Adăugare comentariu
  1. O concretizare neinspirată: suntem așezați fiecare pe câte o speranță.
    Repetiția „privire” produce o confuzie nepoetică. Doar obositor de lingvistică.

    Poemul are un potențial insuficient dezvoltat prin prelucrare. Îmi pare rău.

  2. Speranța, se pare, e o balanță. Când sus, și suntem pozitivi, când jos, și devenim negativi. Important este că ea există și este alegerea noastră dacă să urcăm în platanul ei ori nu.

    Mi-a plăcut discursul, ca punct de vedere, dar și ca modalități de prezentare.

    1. Alegerile ne aduc libertatea în toate sensurile, suntem speriați de ideea alegerii mai mult decât de realitatea spre care ne conduce acea alegere. Balanța reprezintă și ideea de pereche, un joc, compromis, echilibru… Nu imi explic poezia, este doar una din idei.
      Mulțumesc pentru lectură!

Lasă un răspuns

Literaturitate © 2015 - 2018