Literaturitate

stare de literatură, stare de artă...

TEXTE ÎN CONCURS

 

1

identități dezamorsate

 

 

exact în acest loc

încercai să-mi explici

câtă ploaie încape într-o minciună

în timp ce vântul îți spulbera din umeri

megapixelii morți.

așa își amintește orașul de noi:

două umbre definitive

două identități dezamorsate

traversând un deșert de acid silicic

citind bukowski

in memoriam docx

așteptând

cu fantomele în rând

reintrarea în atmosferă a stelelor migratoare.

zâmbetul tău

albastru vertical

își curba axa

retrăgându-se treptat

într-o altă lume

incertă

indeterminabilă.

exact în acest loc

vântul îmi spulberă

din umeri megapixelii morți

hainele privesc trupul gol

 

 

 

2

nașteri

 

 

îți sfâșii pielea

fragment de lume ireal

 

arunc spre tavan cordonul

ombilical umplu camera de albastru îi spun

geamănului mori rotesc frânghia scriu

arabescuri solitare

 

e vremea să ies mă chemi tată

cunosc rostul nu mă atingeți nu mă smulgeți

doare drumul aș

mai rămâne câteva clipe acum

 

liberă

orăcăi noapte de noapte

tu îmi promiți ciubote și cal dar

eu am ucis

 

trece viața

ce repede trece tată

 

narațiunea spune

că mă vei aștepta iar

în al nouălea cer voi fi mario

cu accent pe a sau pe o și asta

chiar nu mai are importanță

 

 

3

Poem lui Manole (eliminat din concurs)

 

Construiesc sau nu?

şi dacă da, are rost să ridic aceste ziduri spre cer?

Căci zidurile mele rămân tot închise

şi cum voi reuşi atunci

să-mi fac înţeleasă chemarea?

şi cine o va asculta?

Tu…Mira,-  tu ai găsit răspunsul?

Ai putut rezolva ecuaţia care ne macină existenţele?

Tu – ai învăţat să iubeşti?

Ai învăţat să asculţi chemarea zilei a şasea

când tu ai fost

pentru ca eu să exist?

Eu…eu am fugit de glasul Celui Care întreabă.

Dar tu, tu nu ai fugit nicăieri.

De ce ai fugi acum?

Eu am încercat, nimeni nu poate demonstra contrariul.

cu sudoarea frunţii mele, nu mi-am câştigat pâinea de toate zilele,

am ales să creez.

Turle mari, grandioase se înalţă în sufletul meu.

Dar pentru tine mai există toate astea?

Sau există doar chemarea, pe care ascultând-o

Nu ai putut să nu o iei în seamă?

 

 

 

Opreşte-ţi sufletul lâng-al meu şi

lasă-l să curgă…

fără a-ţi păsa de direcţie, de sens..

(în fond, sensul este cel pe care noi îl dăm)

Bucură-ţi existenţa, aşa limitată cum este

de frumuseţea jertfelnică a darului meu.

Da, am dat.

Chiar dacă nu mi s-a cerut, am dat.

Şi-n toate astea pot să cer o ultimă dorinţă?

încearcă de-ţi separă existenţa de a mea…

ai lua cu tine părul negru, Lumina ochilor mei

Cunoaşterea frenetică  a vieţii- căci pentru tine asta înseamnă cu adevărat filosofie-

Apoi, apoi nu ai mai şti ce mi-ai putea lua

Pentru că,începând cu tine şi sfârşind cu tine

Sunt eu.

 

 

4 (exclus din concurs)

Regalitatea binelui 

 

 

Cumpăna măsurii

Ascultător și împlinitor,

Ritmul simfoniei universului

Prin ,,Eu sunt”.

 

Regalitatea binelui

Cu sufletul

Pe talerul vremii,

Clipei,zilei,aproapelui.

 

Suntem

Chipul nepieirii.

 

 

 

5

Umed (eliminat din concurs)

 

 

În palma vieţii, umed îmi stă sufletul,

De parcă zorii l-ar fi răsuflat plângând…

Încerc constant să mestec timpul,

Alunecând alene pe frunza melcilor, pe aleea cu castani bătrâni.

 

E timpul pentru o schimbare a macazului

În gara cenuşie cu sentimente confuze,

Numită de unii suflet, de alții inimă,

Sub cerul brăzdat de fulgerele înfometate ale ploii de mai…

 

Străvezie rouă peste crăpături de suflet,

Molatec joc absurd de du-te -vino,

Spre un final umed și previzibil

Îmbrăţişati în doi.

 

Disting doar vântul colorat,

Spre nicăieri venind într-una…

Adie dar, pe lângă trestiile inimii,

Parte din ceea ce voi fi fost cândva.

 

 

 

6

întâmplările mele

întâmplările mele nu mai au locul lor

deasupra

pământul plânge peste toate rafturile vieții

cu ele
adulmecând mirosul rece al serilor de iarnă
acoperite cu iarbă polară
eu , cad bucată cu bucată
întâi, îmi cad mâinile cu palmele rugându-se
după care, auzul înfășurat de picioare
sângele așteaptă cuminte să-i vină rândul
agățat de gândurile ce se țin disperate de rădăcinile cerului
ochii cu irisuri de țărână veche își lasă privirile acolo sus
de unde, aceeași întâmplare m-a împins
distrugându-mi echilibrul
e un vis , am zis
iar dacă e real am ocazia să fac niște schimbări
capul să-l încalț cu pantofi noi
și picioarele să simtă în nări aerul dimineții cu miros de răsărit
inima să o pot ține în palmă și să-i  dirijez tic tacul
cu sunetul viorilor
și cum vreau eu
să-i dau drumul pe jos, să alerge prin praf și să se rostogolească
sărind ca o minge roșie cu buline albastre
pe care copiii ar vedea-o pentru prima dată
și mirați ar fugi după ea bucurându-se
mâinile le-aș arunca înapoi sus
după păsări
să învețe să zboare
și le-aș primi doar transformate în aripi
n-aș mai avea rău de înălțime
aș merge zburând printre visele punctelor cardinale
și aș cânta disperat ca o dimineață ce așteaptă să fie născută
mirosind a pâine proaspătă
a prezent și a copilărie întâmplătoare
care tot întâmplător și din ce în ce mai rar
dintr-o oarecare întâmplare
mi-o amintesc…

 

 

7

PRIMA NINSOARE

 

 

A venit deja … prima ninsoare!

Cu bucurie și cu cu speranță …

Simt inima cum creșe-n mine,

simt sufletul cum mi se umple,

de recele plăcut și așteptat.

E frig afară, dar nu-mi pasă –

să intre frigul tot în mine.

L-am așteptat de-atâta timp,

cu drag și dor l-am așteptat.

Celulele,  se bucură și ele,

freamătă-ncet dar eu le simt …

vibrează toate și vor să strige:

”Bine-ai venit tu, iarnă, înapoi!”

 

Sătul sunt de prea multă căldură,

Când haine de pe mine dezbrăcam,

Când căutam doar umbra,

mai bine să mă simt … cumva…

 

Acum, continuă să ningă,

să cadă fulgul peste fulg,

ca o perdea din cer se cerne –

”Ce dor i-a fost ei de pământ!”…

Ce aștept eu, de la ninsoare,

acum, la început de eră?  ….

Să cadă multă, multă peste mine.

Să – mi șteargă răutatea, invidia

și multe cele rele.

În urmă, să mă lase mai curat,

mai  bun, mai răbdător,

mai calm și plin de toleranță.

Mult mai stăpân pe mine,

mai plin de-ambiție și de voință,

de modestie și de mult curaj,

de-ncredere în mine și de seninătate!

 

Aș vrea, ca sub zăpada cea binefăcătoare

Să mă abandonez, cu totul …

acum asta aș vrea!

Să uit, de aș putea … De mine

să aibă grijă Dumnezeu!

De sufletul meu chinuit,

de îndoieli, de critică și de furie,

de răzvrătire și ostilitate-ascunsă

și de tristețe și de frică,

de nefericire și de greaua suferință …

 

Sunt sigur că ninsoarea

va curăța pământul

și-odată cu pământul va curăța și oameni.

De-orgoliul cel nemăsurat,

ce l-a făcut pe Lucifer să cadă,

de răutatea fără rost …

și-atunci și soarele va răsări

peste ființa cea trezită …

Și-atunci, pământul va surâde

și stelele s-or bucura,

iar Universul, în hohote va râde.

Va ști, într-un sfârșit, că”omul” …

a reușit să-nvingă

și-a devenit din nou – un ”OM!”

 

 

 

8

Sunt materie

 

 

Sunt materie fără de contur

Mă topesc şi-mi simt amestecul cum curge,

Şi curge, şi inundă oraşul.

Unii au construit baraje,

Toate inutile acum.

Alţii vâslesc prin nămolul meu

Însă în zadar,

Căci înoată împotriva curentului.

 

Sunt materie fără corp,

Nu mai am nici dinţi, nici obraji

Iar picioarele îmi sunt două bălţi.

Mâinile mi s-au prefăcut în crengi

Iar degetele în frunze,

Oasele mi s-au transformat în fluturi

Şi şi-au luat zborul,

Lăsându-mă să curg necontenit.

 

9

Uneori…alteori

 

 

Uneori… simt cum mi se dilată sufletul

aștrii încap deodată în inima mea

planetele mi se învârt prin cuvinte

ca o buclă între mine și veșnicie dansează

spațiul plin de sfințenia lui Dumnezeu

intru în dansul dintre materie și imaterie

învățându-mi pașii să curgă

pe ritmul energiilor nevăzute

mă aliniez cu toată creația într-o

armonie deplină….uneori

Alteori… cobor în adâcurile Gheenei

de parcă aș căuta rădăcinile răului

scormonind după ele prin gunoaie

spre a le arde pe rug

 

 

10

Ausencia

 

 

Erai un bărbat

care putea să munte din loc și munții

dacă i-am fi vrut chiar aici

în peisajul prin care curgea Dunărea

în diminețile acelea de vară

când leneveam cocoțați la etajul 10

și apa făcea licurici

prin aerul transparent

de parcă zâna mângâiase bagheta magică

aprinzând stelele din noaptea târzie

să le plimbe pe fiecare în câte o bărcuță

 

…și tu mă plimbai într-o bărcuță de perne

în leagănul de la etajul 10

prin geamul înalt curgeau raze pe noi

prin încăperea cu leagăn și mobile

pe care le mutasei prin casă

așa cum ai fi putut muta munții

când ai venit aici împreună cu mama

să vă faceți cuib printre păsările cerului

și apoi să atingeți bagheta magică

și noi să clipim din stelele ochilor

ca niște păpuși care au început să gângurească

și să facă tumbe

în leagănul de la etajul zece

…și Dunărea s-a mutat puțin din loc

și a venit mai aproape

să o vedem mai bine

apoi au apărut alte mobile

tapetul cel nou, o bibliotecă vrăjită,

paturi în locul micului meu cuib

ca să ne pregătim de zburat

au zburat anii stelele s-au născut pe Dunăre în apusuri de toamnă

și au adormit diminețile

 

munții au rămas departe privesc apa

…tu te-ai mutat de acasă

e seară

îți aprind o stea lângă tâmplă

 

11 (exclus din concurs)

 Idiosincrazii

 

Departele e  prea aprope azi,

așa precum

noaptea trecută, prea albă,

ca să

ascundă întunericul temerilor tale.

 

 

12 (retras din concurs)

 Pastel

 

 

Sub ploaia creatoare,

galbenul greoi

al gălbenușurilor,

se curăță în frânghii

de alb de-o sacralitate

impură.

Dezagregarea are loc

cu susul în jos,

nicio gură

nu rămâne goală,

a sare,

și îmbibăm tradiții

în sucul dulce-acrișor

al transcendenței.

Într-un tablou detașat,

cucul își face cuib

în gura de vărsare

a fluviului.

 

 

13

Adio…

 

Ne întâlnim din nou aici, unde viaţa se îmbină cu moartea

Ne întâlnim aici,unde cerul se uneşte cu pământul

Oh, trandafir al deşertului, oh ploaia mea de stele

Îţi mai aminteşti de mine, oare?

Cu siguranţă nu , pentru că nu mai sunt nimic

Nimic din tot ce am fost, şi totul mi-e străin şi abisal

Oh, de-ai ştii cât am rătăcit în neant, căutăndu-te

Nici un ceas nu îţi va putea spune de cât timp m-am stins

Totul este o reminiscenţă a trecutului, dă-mi pace,Dumnezeule

Am pierdut firul existenţei în acest Univers,

L-am pierdut când abia îl apucasem strâns cu mâini păgâne

Dar uite cum norii grei au înecat seninul, n-ai fi crezut…

A căzut cortina peste scena mea, fără că măcar să se fi ridicat

Nu rosti o vorbă! Ascultă tăcerea, ascultă-i urletul de dincolo de moarte-

Se zbate în străfunduri şi urcă până la pragul eternului.

Ia loc pe scaunul căinţei, şi gustă din licoarea regretului

Savurează otrava asta a momentelor demult apuse

Te urmăreşte vina, se pare că a intrat încălţată, ce grotesc!

Nu! Las-o aşa , oricum e plin de pete de durere pe podea

Nu mă priveşti în ochi…Obişnuiai să o faci, conştiinţa asta…

Se pare c-ai trezit-o după ani întregi de moarte clinică

Pe patul de materie cenuşie a unui senil ca tine,

De ce-ai venit să baţi în poarta sufletului meu, când rănile

Abia îşi găsiseră vindecarea, şi furtuna abia se domolise?

Nu-ţi voi da prilejul să scoţi o vorbă, nu vreau să mă întorc

Ştii bine că două mâini de femeie nu pot ridica palate din ruine

Nestemata iubirii mele încă luceşte de sub noroiul suferinţei

Dar nu ţi-o voi mai încredinţa vreodată, e ferecată sub blestem

Ia-ţi scuzele mizere, nu încap în vitrina mea cu lacrimi de cristal

Întoarce-te şi nu privi înapoi,e târziu!
Adio…

 

 

14

Vise lucide

 

 

01:23

Vise lucide,

Binecuvântări rupte din ură,

Suflate de vânt

Ne izbesc din  plin

Și ne aruncă în  genunchi, lăsându-ne să  ne rugăm!

Și  înmuiate  în  nectar,

Ne sunt cusute în piele cu ace trecute prin iubire

Din noapte, până  dimineața,

Pe nesimțite.

Și  ne întrebăm:

În  ce cotloane să  căutăm  apa?

 

 

 

15

 versuri defective de titlu

 

 

să locuiești sub apă este posibil

bunicul meu a făcut asta              a locuit sub Dunăre

avea doar o salcie pletoasă prin care înghițea aer

și se bronza prin apă chiar dacă cerul era întunecat

pot spune că lua vitamina d3 mai abitir pe întuneric

pe docuri sau pe pământ nemișcător umbla ca un luciu de apă

niciodată acolo nu era el ci proiecția nevinovată a  celuilalt

într-o zi am trecut pe lângă el și nu l-am recunoscut

eram tânăr și beam la Frumușica cu bețivii

el m-a recunoscut zi de zi și zi de zi mă scufundam în apă

și salcia îl părăsea și cele câteva pete de pe glugă

mă încălzeau ca un reșou sovietic înainte să sară siguranța

 

fără îndoială în apă erau mari pericole dar erau foarte vizibile

auzeai că erau intoxicații cu mono-cianuri și cu spirt medicinal

dar noi (eu cu bunicul meu)

ne răsturnam ne jucam cu peștii și nu ne ascundeam

și dacă terminam                        terminam la egalitate

rareori când nu eram atent trișa și atunci pierdea jocul

 

în mod ciudat ziua când nu l-am recunoscut

mi-o aduc aminte cel mai bine când ciocnesc cu marinarii

oțetul din gara fluvială și anghila atunci miroase a moarte

 

(și în loc să cadă sub masă ei încă trag să fugă

înot la sârbi și nu se mai feresc

de femei străine de mamă)

 

dar beau fără să mă-mbăt chiar dacă rămân ultim la urmă

în căldura dimineții când plătesc cu exactitate

paharele  băute și cele pe care nu merita să le mai beau.

 

 

 

16

/ clişeu 2 – sepuku

 

consider că la fiecare oră

suntem dominați de diferite energii

și deasupra plutește ca un nimb

discernământul de mămăligă,

care,

bine că ne mai ține în frâu,

ne guvernează acțiunile demente.

 

de exemplu libidoul …

 

Kitsch – rostește sărmanul

ascuns într-o veşnică umbră.

 

La cafeaua cu miere,

reiniţiind balansul

dintre zi și noapte,

omulețul din fiecare

concură prin revitalizarea rațiunii ridate.

 

ai zice:

ăsta e nebun

și unde naiba vrea să bată …

 

niciunde,

sau cine să mai știe …

 

oare mai au sens atâtea cuvinte

decriptate-n libertate?

 

oare nu se întrevede un zâmbet cinic

la colţul gurilor căscate?

 

pesemne,

nu tot ce fac vine să contrazică

ordinea lumii anarhice

şi oare nu e un clişeu

tot ce scriu acum?

 

Nuuu!

răcneşte pentru-al meu soroc,

celestul creator.

 

și îmi răspunde:

Eşti un luptător fără cauză,

trezeşte-te odată,

nu vezi că de tine depinde

verdele păşunilor înmiresmate,

albastrul din susul cer

şi incolorul apelor din larg?

 

iar eu divulg:

Dumnezeule, măreţule,

cât să mai treacă să alung odată

gândul unor sinucideri în masă?

 

suntem alcătuiţi din acţiunile permanente

care se desfăşoară necontenit

de la primul ochi germinat,

până la al doilea ochi apus.

 

siluim decalogul să ieşim la liman …

 

câtă decadenţă.

 

dar ia,

dacă vom rosti

în fiecare noapte la culcare

Tatăl Nostru,

Ăăă?

 

şi dacă acţiunile vor fi schimbate

la 90, 180 sau 360 de grade?

 

atunci …

 

e un efort prea mare…

 

trebuie să-ți parcurgi odiseea credinței

în cea mai mare tihnă,

ca să înţelegi

ce se petrece cu tine.

 

spulberările de tot felul

incandescente și virgine,

n-ar mai avea sens,

dacă ai admite kitsch-ul

stând rezemat pe un scaun

al unui birou de director,

de exemplu …

 

asta aș scrie acum.

 

de fapt am scris.

 

e ca şi cum te-ai uita

la un film cu Richard Gere

și n-ai înțelege nimic.

 

DA, ironic,

dar chiar nu e totul.

 

încercând cu disperare

să nu mai plec capul

la glumele utopice

și bârfele smintite ciobind odată

cenzura prin geamul deșteptării,

mi-am dat seama,

că dintre noi toți cei care trăim și respirăm

şi chiar ne arătăm la faţă,

condamnați de testamentul soartă sacrosanctă

scrisă sau nescrisă,

eu sunt cel mai de pus în roabă.

E într-un fel cum nu e.

 

la hotarul dintre fumul ţigării şi netrebnicie

între acordurile fade

pe care le prind la o chitară

și clapele pentatonice de la un pian,

limitele se conturează sfinte

 

Stau, stau şi cât aş mai scrie.

 

dacă n-ar fi să pot privi de cealaltă parte

aş înţelege că televizorul e un rău necesar.

 

ş-ai zice:

ce dracu tot spune ăsta

sărind de la una la alta

şi apoi continuă atât de bulversant?

 

e nesfârşitul … asta e (ne)sigur.

 

sau poate e un mit despre limita eternă.

 

p(c)ăcat!

 

 

 

17

carne coaptă udată cu vin de nimic

 

în centrul orașului, acolo unde fetele

gustă o felieincandescentădinsoareleamiezii

unde băieții depășesc pragul inferiorității.

 

la etajul spitalului

de psihiatrie stă mama;

avea-n ochi pulbere de durere

sânu-i era plin de boală.

lumini pierdute-n înghețul vremii și buze

sugrumate de minciuni

compun dreapta nefericire.

 

vedea pe fereastra de pe holul

murdar, ascunși la umbra unui

copac uscat, doi tineri aprinși în farmecul zilei

de primăvară.

 

ochii femeii

anii ei se scurg în scurt metraje de euforie cu

texte patetice

 

era o lacrimă a trecutului-trecut

parcă se fisura în timp, pânâ când…

 

veni asistenta.

 

 

18

Moroii

 

în sat librăria era lângă cimitir
hâtrii glumeau
să nu se plictisească morții
să citească fiecare ce o vrea
să râdă sau să plângă
fiecare după pofta sufletului
în veci vecilor amin
celor morți li se mai dădea
de pomană și câte o lumânare
aprinsă să aibă lumină să poată citi
astăzi librăria este goală
doar sâmbăta se dansează
cică de la dans li se trage
de au apărut moroii
deranjați din lectură

 

19

Acolo unde doarme poetul

 

Singur cu o pană de plumb
Înalţă din versuri catedrală
Până la cer
Piatră cu piatră, cuvinte peste cuvinte
Cu verde din ochii serafimilor.

Unde sfârşeşte copacul memoriei îşi atârnă clipa de genele umbrei
Poetul de pe umerii mei sparge călimara ochilor şi scrie
O carte cu coperta gri
Cu nume decupat în filigran
Cine şi-l aminteşte când
Desculţ, flămând va bate în geamul veșniciei?

Colorează gri o hartă cu traseul spre inima mea
Din lacrimi bea lumină
Murmurã gânduri din piatră magică
Trist cântec ferecat în pian
Întors pe scări de spini din rai.
Visează sabie şi sânge
O coasă la gâtlejul firului de grâu
Din lanul stelar
Rodit pe piatra râului
Mâinile mângâie cãprioara vânată.

Împrăştie liniște
Gust de luceferi copți pe vatră lângă pâini.

Îl văd cum înconjoară cu o cruce grea
O catedrală între viaţă şi moarte
Îl pun la încercare: jură  -Scriptura spune nu jura! –
Că n-ai să vii şi să laşi morţi
La poarta mea și o să-ți pese chip de lut
Dacă oi fi eu!

Deschid fereastra, veacul se strânge ghem
Şi cade pe un raft în bibliotecă
Pe cartea cu numele meu.
Nu-l pot descătuşa
Vreau să gust din când în când libertatea
De a mă lega de munte
Cu o floare
Prin cuvinte.

Acolo unde cresc trandafiri în inima mea
Și apele roșii unesc, nu despart maluri
Doarme poetul.
O fi trist? O fi fericit?
S-ar fi stins încolăcit ca șarpele de nu aș fi visat
Că am murit și am reînviat
Dacă nu mi-aș fi scris poezia pe curcubeu

 

20

Principiul zero al mecanicii

 

toate sufletele
secate de energii potențiale
gravitează în jurul
durerilor fără formule

 

enunț:
moartea-i
accelerația vieții trăite
cu viteza nopții

 

nu există definiții
nu există cuvinte
nu există relații de cauzalitate
suficiente pentru a explica
haosul ordonat
din interiorul unui atom

şi electronii nu cunosc efectul fluturelui
dar uneori se prind cu dinții
de aripi sau de protoni sau de
forme neutre de timp
şi în ştiința lor negativă
au impresia că zboară

 

consecință:
visul –
un fel de motan al lui schrödinger
viu şi/ sau mort

 

 

 

21

Cu un pas înainte

 

 

prin punctul meu de vedere trec sute

milioane de crâmpeie de gând

oamenii mi le aduc

tot ei le uită la mine și plâng

așa cum își plânge ploaia cărarea

pe care nu se poate întoarce-n văzduh

 

sunt unul dintre cei care știu să pășească

de asta am răni pe ochii deschiși

cine lovea îmi spunea că nu m-a zărit

vinovată sunt eu că i-am sărit în drum

ca așchia desprinsă de trunchi

 

l-am crezut și am trecut strada încet

în urmă spaima semăna cu o mască aruncată pe jos

firesc ar fi fost să mă plimb fără griji

dar nu e așa

mi-e spatele plin de urmele celor ce nu mă iubesc

 

e clar

nu știu să mă ocolesc

văd norii treziți cu noaptea în cap

făpturi alergând de propriul coșmar

și-mi vine să întorc retina pe dos

cum întorci clepsidra să compună uvertura luminii

au gura deschisă ca un vulcan

țipă că lumea a rămas împietrită la mal

de frica mersului pe ape

 

norilor atât de albi în amintirea mea

cine-a iubit iubește mereu

însetatul nu bea toată apa din pahar

cât mai pot ține răsăritul într-o mână

iar cu cealaltă

să-i fac semnul crucii nopții trecute cu greu

n-o să mă umple nimeni de gol

priviți

o sumedenie de fluturi îmi caută inima

 

 

 

22

Sens giratoriu

 

Uite, pleacă bătrânii pe rând

pudrați la tâmple, eleganți,

ca mieii plecând la tăiere

și ne amăgim în urma lor

că vor crește copiii noștri înțelepți

și vor conduce lumea

cu dreptul, cu dreapta, cu dreptate.

 

Copacii îmbolnăviți de var

și de omizi aparent gingașe

se mulează obedienți

după sufletele fiecăruia dintre noi

 

Sub staniolul acestor cuvinte

se-ascunde totuși disperarea mea

trezită cu regrete-n păr

în diminețile acestea premature.

 

Nimic nu e mai grav

decât un sens giratoriu,

teama că viața

se succede la fel

ca-ntr-un carusel,

că parinții ne cred fericiți

și preoții cred că-i  ajută pe oameni

să-și mărturisească păcatele.

 

Pocnesc năvoadele întinse de Mântuitor,

tristeți se zbat

sub plasturii intențiilor cumsecade

și bătrânii părăsesc lupta

trag obloanele și dezertează,

unul câte unul

și degeaba îi plângem

nimic nu-i mai aduce înapoi,

deși sub speranța sensului giratoriu

ai zice că doar ne dau prioritate

și ne privesc și ne petrec

și totul va fi bine

 

 

Nu e nimic mai grav

decât să rătăcești singur pe drum

ca-ntr-un sens giratoriu

și să nu știi cum să potrivești

cerul în fereastră!

 

 

23

am iubit

 

 

te-am înfășurat în cuvinte blânde
cerul de sub pleoapele tale întârzia să apară
țipătul foamei se topise printre fețe mohorâte
mângâiam căpșorul umezind bumbacul  căciuliței
neînțelegând  somnul rece

derularea filmului pe podul  golit de viață
devenea adevărul scrâșnit între maxilare
neînțelegând  primăvara cu flori negre prinse în piept

o mătanie sub inima fetiței în somn de liliac
și copacul ce-mi măsura  muțenia
din neființă moartea îmi strivi lumina
doar ca să-mi audă răcnetul

am iubit și ploaia de pe ochii tăi

 

 

 

24

pisica din cutie (eliminat din concurs)

 

 

în lumea mea ascult toată ziua jazz

toţi în jurul meu scriu poezii

iar femeile se dezbracă pe stradă

când apune luna

noi doi vorbim în cuvinte

pe care nu le înţelegem niciunul

pe care le inventăm spontan

şi singurul zeu pe care îl ştim

este femeia oarbă

care vinde bilete la teatrul din colţ

pe acea stradă izolată din Paris

meniul nostru de azi conţine iarăşi

poezie à la carte

pisicile au început să iasă

din pereţi, prin aerul colorat

roboţii sunt tot mai inteligenţi

iar noi tot mai roboţi

mi-am făcut selfie cu pisica

vai, este o lume ce intră lejer

într-o aşchie de nisip

 

 

25 

CĂLĂTORIE (eliminat din concurs)

 

M-am așezat turcește și cuminte

sub căldura frunții mele,

ca și cum niciunde alt undeva nu am găsit adăpost.

Mă cuibăresc precum un călător obosit,

însetat și înfometat,

dar care nu vrea altceva decât să doarmă…

Îmi spunea cândva bunicul

că cel mai mare vindecător

de tot și toate

este un somn zdravăn.

Atunci….

de ce simt în urechi viscolul tuturor iernilor

trecute și viitoare?

De ce îmi trece prin sinusuri

un ger năprasnic

ce coboară neinvitat și cu multe minusuri

până în beciul toracelui?

Cum au ajuns florile astea din ace de gheață

în irișii mei?

Pe unde mi-au pătruns în vene toți ghimpii

din ghemul de sârmă al plămânilor?

E o singură cale de scăpare.

Voi pompa cu inima cât un pumn încleștat

tot sângele la viteză mărită,

toată energia la putere maximă,

toată căldura la intensitate arzătoare

și toată iubirea simplă și pură.

….după care voi adormi ca un prunc

care visează

să ajungă adult.

 

 

26

Crezul iubirii

  

 

Credeam că sunt gata, gata să iubesc

Dar de fiecare dată, nici că de plutesc

Pe-un nor de fantezie amestecat cu stropi de vise

Dragostea mă cam biciuise-n lanțuri de abise.

 

Chiar de cerul se va sparge, chiar de fulgerul va curge

Chiar de ploaia cea mai mare va dezmierda pământul,

Inima-mi va fi uscată-n ambientul sumbru

Ce cu șușoteli se-nchină-n fața înaltelor zeițe

Care stau făloase cu marile-i hachițe.

 

“-Adu pocalul fericirii, adu pocalul cu iubiri!”

Tuna măiastra Venus suspinând din al ei jilț

Căci scumpul ei Adonis mușca din mărul interzis,

Iar acum, ea, necăjită-și plângea amaru-n paradis.

 

Dar ce să zic, de dragostea e mare

I-am dat pocalul cu iubiri, cu alarmare

Și-am așteptat să-și dea lent duhul cel din plânset

Ce stropea cu falsitate-n suflet.

 

 

27

Desfrunzirea începe acolo unde se epuizează respirațiile

 

 

Am ales să mă-nfășor  în culorile toamnei

Le-am adunat așa cum au venit

Agile păsări de pradă:

Primul zâmbet,

Primul pas,

Primul cuvânt,

Câtă vreme există poeți, spuneai,

Desfrunzirea nu se va sfârși niciodată!

(Insistai să mă convingi,

Iubirea de sine doare, spuneai.

Nu ai auzit ultima ta frunză cum a oftat! și ai plecat)

Prima sărutare,

Primul scâncet,

Prima toamnă,

Ultima toamnă…

M-am oprit la ultima toamnă pe care ai îmbrățișat-o

Ploua

(Ploile anotimpului de bronz ar fi calde

Dacă limbile clopotelor nu ar fi ancorate în moarte)

Câtă vreme există poeți, spuneai,

Desfrunzirea nu se va sfârși niciodată!

În ziua aceea a plouat pentru toate toamnele viitoare

Prima negare,

Prima tăcere,

Prima uitare…

 

Mă desfrunzesc, constat, privind cum se scurge ruginiul din mine

Dau la schimb respirații pentru emoții pe care nu le-am trăit

O convertire a culorii în rime

(Ar trebui să mă vezi, cochetez cu versuri hulpave, haine)

Să râd?

(Timpul prezent ar deveni mai ușor de mutat

În combinațiile limbii materne)

Să plâng? (Îngrop norii în palme și focul în șoapte, visul în rime

O ecuație pentru respirațiile contorizabile ale toamnelor)

Câtă vreme există poeți, va continua dialogul însingurat

Desfrunzirea nu se va sfârși niciodată, spuneai

 

Mă desfrunzesc și mă așez lângă mine

 

 

28

Supus ispitei

 

Nu vreau să pierd nimic din aceste senzații.

Supus ispitei, tentației imediatului…

Acum, eu…

Bară la bară, la volanul mașinii mele,

o Dacia Lodgy, an de fabricație 2012.

Ascult Rock FM.

Privesc apusul.

în retrovizoare Soarele coboară încet după Casa Poporului.

Fac o poză cu telefonul și o urc pe instagram.

#apusulsoarelui, ceva despre oraș…

Să știe lumea că eu trăiesc apusul.

 

Trăiesc?

Sunt aici, atent la trafic sau supus tentației imediatului

încerc să exist acolo,

visându-mi viața?

 

 

 

29

FATA ENIGMĂ (eliminat din concurs)

 

 

Există o fată
care poartă pe umăr

toamna

cu toate stelele

cerului,
nu i-am aflat

sufletul,
m-am temut

că voi lăcrima
iubire.

S-a întâmplat apoi
să învăț limba

aceea

care mi-a închinat
speranța,
o văd în vis plecând

mereu,

cred că sunt puțin
gelos,
așteptând să cadă peste

mine
ploaia ca o tragedie.

 

 

 

30

Matricială

 

 

era o femeie singură

printre celelalte femei singure

prinse în marele vals

dacă ieşea din tipar

cineva o trăgea de ureche

ruşinată de îndrăzneala

că ar gândi cu propriile vise

universul mărunt de sub picioare

s-ar fi zdruncinat

obosit de un-doi-treiul nefragmentat

 

se asemăna unui vrej

dirijat să se învârtească spre cer

în jurul unui par

pentru rod bogat i se spusese

ea se simţea stearpă

nelocuită de nici o stea

i-ar fi plăcut să fie unul de dovleac

să se întindă necondiţionat cât vedea cu ochii

îmbrăţişând fără limite pământul

dansând free-style la lăsatul serii

acompaniată de fiinţele lui mici şi prăfuite

poate aşa scăpa de angoasă

cerul oricum i-ar fi absorbit aburul

într-un târziu de toamnă

când pepenii galbeni şi plini

ar fi înnebunit cu mirosul de copt în ler

 

mereu pieptănată cum trebuie

niciodată îmbrăcată altfel

cu moştenirea atârnându-i de cerceii vechi

până la călcâie

urma cu sfinţenie paşii învăţaţi de la mama ei

o femeie singură

între toate celelalte femei singure

din sala cu oglinzi înclinate

 

 

 

31

și toamna mor poeții 

 

 

fiecare poet  își are noaptea lui

într-o clepsidră întoarsă ultima dată

pentru atunci când

prin nisipul îngerilor

cuvintele părăsesc poezia

sufletul singur

frângându-se în sine

sfâșietoare îmbinare

drumul pe dinăuntru

cel mai frumos

 

moartea mea a fost ușor poetică

m-a învins  eternul rival timpul

răstignește-l răstignește-l

strigătul de fond al  lumii

prin coloana sonoră a propriei vieți

am ars atât de mult

că nu-mi va ajunge încă

o viață să-mi împrăștii cenușa

nu m-aș naște nicicând toamna

 

trecerea poetului e altfel

te arzi pe tine ca un opaiț

îți luminezi drumul

Dumnezeu șade pe prispă

cârpește o inimă

 

 

 

32

Cadran

 

Nu-mi răstigni vocea de umbra ta…

Mă prefac că mi-e bine, cum roata se învârtește

neîncetat… douăsprezece fațete, cu alte

douăsprezece măști. Sub fald, lumina bate mai

slab, îți conturează

umbra,

un atelaj aproape ciudat.

Nu știam că

aerul prinde culoare după trebuința sufletului.

Oul e ou. Culoarea sa nu e albul,

oricum,

am văzut mereu perfecțiunea într-însul.

Şi-atât mi-am lungit sufletul, să pot picta

cerul cald.

 

Aş înălța zmeie,

să îmi ridice, de umeri, visul

şi aş continua…în toată înălțimea sufletului.

Nu înspre a discerne. Doar pentru un simplu respir.

Mi-aş  lăsa drept răsplată ochii.

*

Ca să îmi port fruntea înaltă, ochii mi-i țin

închiși

ca nişte sfere calde.

 

Tăcerea ta îmi rostește poemul.

Apoi vocea gravă: “Nu! E ceva mai mult.”

O singură vocală va aglomera ziua,

şi alte douăzeci şi patru de ceasuri…

Îmi iau visul…tac.

*

Afară ninge.

S-a așternut pe cearșaf. Pe ochii mei,

Din mașină, luna îşi pierde conturul.

De ce-aş pleca? Toate gândurile

mă strigă. Le scrijelesc sunetul.

Răsturnat.

 

Pe celălalt birou, un Balzac,

Zola,

apoi Dostoievski. Între alte sunete.

Sângele șuieră.

Cum era desenul Micului prinț?

—————————————–

Patru laturi ale cutiei reformează

ideea unei cugetări. Cap ori pajură?

 

De la primul semafor, până la ultimul tramvai

omis,

acul demarează viața-n viteză.

Atât de mică să fie această planetă?

*

Îmi răstignești umbra de un copac.

Vocea,

de umbra ta, îmi leagănă timpul –

 

fir invizibil. La rădăcină.

tâmplele mele se varsă calde,

prin palma ta.

 

 

33

Confesiune

 

 

așa cum o boală

exclude o altă boală –

din oglindă afli asta,

 

asa cum viaţa de acum

exclude viaţa cu ea, trecută –

astfel au apărut geamurile incasabile,

 

așa cum ești aici,

și viaţa este încă în tine –

pietre în jur amintirile;

 

nu poţi arunca nimic

departe-departe de tine,

deși străpuns de raze,

 

nu poţi arunca nimic

din ce e supărător

în trupul tău, nici ochii,

 

nu poţi arunca nimic

din ce nu e moarte,

chiar din oglindă afli asta

 

 

 

34

Cioburi de vis

 

În ale tale cioburi de vis te chem,

Iar în a mea inimă de sticlă te văd.

Fugi.

Din cerul arzând, plouă cu sânge,

Din marea de sicrie pline,

zâmbetul ți-e gol.

Mă auzi?

 

Cimitir al veseliei, cârciumă cu lacrimi de cerneală,

Unde ți-e sufletul? Unde-ți sunt ochii?

Ascultă-mă!

Din focul stins cenuşa se varsă,

tăciuni înecati şi scântei oarbe dansează.

De ce plângi?

 

Cerul suspină, vântul bocește,

Lupii urlă, demonii cântă.

De ce nu m-auzi?

Te strig, dar vorba-n colb mi se schimbă.

Demonii…

Te rog, pleacă!

 

Un murmur funerar, o picătură de sânge

Poarta e deschisă, aerul e rece.

E prea târziu…

Iar focul te arde, întunericul răsună,

Inima se sparge, visele ne taie.

De ce n-ai fugit? …

 

 

 

35

Inspirație

 

Dulce inspirație,

Ieri,

Cu vocea spartă a minții te-am chemat

din lumină, din neant, din mine,

Să te-ntrupezi în vii cuvinte ce dansează,

scandând în haos,

coala albă,

după cum îți place ție.

 

Amară inspirație,

Azi,

Cum păcătosul fierbe-n așteptare

de păcate lepadat să fie,

Asemeni eu te-aștept,

să vii,

Să-mi pui pecetea-n suflet

și să lucrezi în mine.

 

Închipuită inspirație,

Mâine,

Voi ști, deja,

Just,

că m-ai trădat,

De minții mai grele îți e sete,

Să dai venin suflat cu miere,

Și

Chiar strigarea-mi de acum,

e fructul tău nebun.

 

 

 

36

 Jumătate

 

Târându-mă prin noroi si mocirlă

mă scufund într-un mormânt

al vieții care-a fost…

 

Am întors spatele la tot,

căutând vise amintite doar pe jumătate

în timp ce cădeam cu tine,

în timp ce ardeam cu tine…

Deasupra mea zboară,

se rotesc,

vulturii ce vor să-mi guste carnea,

ce mă fac să sacrific totul și să lupt

pentru tronul dulce-al spinilor mesianici,

până când lumea pe care o știm

va îngheța și până când

lupta va arde tot ce am cunoscut,

tot ce aș vrea să cunosc.

 

Construindu-mi casa din oase

tu vei continua să te cufunzi, iar

pentru toate pacatele ce le vei ispăși

eu voi arde câte puțin

din mine, până când

cenusa-mi proprie se va transforma în nisip, iar

lumea va îngheța

și, odată cu ea, acele vise

amintite doar pe jumătate…

 

 

 

37

De ieri prin azi până mâine

 

Doamne

am rămas în paragină

scutură-mă de toate omizile

care îmi rod lăstarii crescuți din timpul deja muribund

ieri  voi asculta tot ce-mi șoptește instinctul de melc

nu-mi pasă cum mi se va lipi pe fiecare durere clipa

cea impostoare

 

Doamne

curăță-mă de toate moliile

azi nu mai am timp să mă ajung pe mine din urmă

o lumină de întuneric îmi dă târcoale uneori

fără să-mi presimt nici măcar fața expresiei

perfida  metastază  din mine

credința în ceva altceva

 

Doamne

dăruiește-mă cu toate ploile

chiar și cu cele acide

poate că mâine m-am contopit prea mult cu mine

vanitatea mi-a cerut să fug din toate pământurile

din toate cerurile

și de tine

 

de ieri prin azi până mâine

 

 

38

 Condeiul şi tasta

 

Condeiul aprins mai scrie odată

S-audă străbunii şi lumea întreagă

Un glas de demult pe foaie se-ncheagă

Peniţa-n cerneală cu totu-i scăldată

 

Rostogoluri în aer, tango pe hârtie

O minte vibrândă şi-o inimă vie

Îmi murmură gura, urechea o ascultă

Vorbesc de iubire spre inima frântă

 

Străbunii ascultă furtuna stârnită

Pe foia de timpuri şi dor învechită

Rămân ochii mari şi gura căscată

De vorba cea vie în piepturi pictată

 

Dar lumea de astăzi, răgaz de o clipă

Credea c-a scăpat de vocea învechită

Din sulul cel vechi, o flacără vie

Se-aruncă spre azi, ca din veşnicie

 

 

 

Butoanele sar, tastatura trosneşte

În zbor…uragan, cuvântul rosteşte

Mai iute ca mintea, spre noi se propagă

Loveşte mulţimea şi-o zguduie toată

 

Ah! Câte se spun, ne doare urechea

Vrem iaraşi să taci şi altul să vină

Să mângâie rana c-o vorbă mai lină

Poporule frate, astupă-ţi urechea

 

Dar glasul se-aude în inima noastră

Timpanul zadarnic ţine mintea blocată

Căci vorba furtunii e spusă în suflet

În inima toată, în fiinţă şi-n cuget

 

 

 

39

Frenezie

 

venea câteodată

acolo

la cabana din munți

o femeie îmbrăcată în alb

un fel de prințesă misterioasă a iernii

desprinsă parcă din cărțile de povești ale copilăriei

o Galateea din gheață

nici azi nu știu de unde aflase

despre nevoia mea viscerală

de-albastru

de cer

nici eu n-o întrebasem

nu-mi  tulburase nicio clipă liniștea aspră

a nopților de decembrie

susurul gâfâit al izvoarelor zgribulite de ger

brazii

apărea întotdeauna la prânz

și-mi aducea pe buze Soarele

laolată cu fulgii de nea

străpunși de lumină în inimi

și prefăcuți în îngerii

în milioane și miliarde de îngeri

imponderabili

care n-aveau nimic în comun cu gravitația

ținea în mână un coș plin cu pițigoi și cinteze

al căror triluri îmi înmuiau inima

cum s-o mai întreb despre altceva

când ea îmi presăra în suflet miracolul vieții

o simțeam alunecându-mi prin sânge

ca o picătură de apă care se rupe în două

și se transformă într-o stalactită

nici nu-mi mai amintesc cum m-a cuprins somnul

în după-amiaza aceea

știu doar că m-am trezit destul de târziu

singur

înotând într-un ocean de lacrimi..

 

 

40

lăsați-mă sub păsări

 

 

leagănul meu

e floare galbenă de lichen de piatră

crescută pe globul albastru iris înverșunat

în emisfera boreală

e război și pace mereu, dar mai coborâți, drepților

coborâți să sunăm din lup

noi nu mai avem mâini, ne-am lipit radiografii

nici gură, nici zale, nici păr, pe toate le-am lipit

coborâți la vest de mare unde-i piatra în triunghi și leagănul meu

coborâți și zdruncinați

florile dalbe

arealul meu cu lac verde și platani

coborâți

aici m-am înecat și de-atunci nu mai știu

de vreo resuscitare

mă afundam și orizontul dansa de mână cu cerul

soarele m-a salutat prin sticlă sculptată

apoi nimic, o pace atât de naturală

multe bizarerii trăisem dar una ca asta

avea să-mi fie aer

vorbesc și nu m-aud decât cei drepți

să tragă cineva niște sfori ca să ajung înapoi la leagăn

la scrânciobul simțirii mele, la jumătatea focalizării

jos mă înghite pacea, sus mă ard șrapnelele

lăsați-mă sub păsări, voi, drepților

de aici

vreau să cad pe județe de rapiță

leagănul meu

floare galbenă de lichen de piatră

 

41

Irită

 

Născut spre seară

Aruncat din cutia ombilicală

Ținut pe plapuma murdară

A început cronometrarea temporară

 

Viu spre dimineață

Neclintit ca o calotă de gheață

Frumoasa, tînăra, neajutorata viață

 

Tînăr spre amiază

Devii ca o mireasă

Alb, mortuară, senzație visează

Această rimă déjà enervează

 

 

Beat spre asfințit

Totul ai nimicit

Rima s-a stîlcit

 

Mort spre noapte

Te-ai dezmeticit, poate

Scrii nimic despre toate

Într-o simplă carte

 

42

Dumnezeiască uimire

 

 

Mi-am descoperit inima

așa cum copiii își descoperă mâinile

și le privesc cu dumnezeiască uimire

 

mi-am descoperit inima

gândul meu alb

mânjit în culorile celui mai frumos asfințit

învelit în căldura sângelui meu

până când din

mine

mai rămăsese doar frig

până când din

mine

mai rămăsese doar

Ea

 

43

Neam din neamul meu

 

 

La sânu-ți stăm și ne adăpostim

De frigul aprig ce sufletul ne-ngheață.

Luptăm, cădem și iar de războim

Pentru a noastră mama care ne-a dat viață.

 

Purtăm în suflet morala strămoșească,

Prin vene, sângele ce curge e latin.

Credința e arma ce va să te ferească

Pe tine, Românie, de-amar și de suspin.

 

Români noi suntem și asta e-o mândrie,

Români am fost și români vom fi.

De v-or fi vremuri grele, lasă-le să vie,

Că nu te lăsăm, noi nu renunțăm, dragă Românie!

 

Tu, țară latină, cu popor latin

Să nu plângi niciodată, să nu te dai bătută!

Tu, țară creștină, cu popor creștin

Ridică-ți fruntea tare și n-o lăsa căzută!

 

Că-ți suntem aproape, chiar de n-om fi toți

Vor veni și ei, că promit să vină

Că dorul le e greu și vin să te susțină

Când simt că nu ți-e bine, când simt că nu mai poți.

 

Tricolorul, noi, sus, sus să-l ridicăm,

Că e ziua noastră, a tuturor ce-l poartă,

Că suntem români și azi e ziua noastră,

E ziua pământului român la care ne-nchinăm.

 

Cu palmele muncite noi pământ să luăm,

Să-l ducem la suflet și să ne rugăm,

C-a noastră Românie să rămână vie,

De-acum și până când pământ n-o să mai fie!

 

 

 

44

ULCIOR

 

Ţi-am făcut corpul ulcior

Pe care-l duc pe umeri

Merg să iau apă

Poate si un dor

Mi-e sete

Şi  beau

Din  albastru

Lipind  buzele

De  marginea arsă

A  ulciorului

Sau  a  coapsei ?

 

 

 

45

CUVINTE

 

Cuvinte, unul câte unul,

înșirate pe hârtia albastră ca o eșarfă.

Un semn potrivit și o iau de la capăt.

Zidul își adună frunzele depuse ieri

în straturi roase de metalul acid,

caută să dizolve pietrele – statui amplasate strategic

în palmele de lut ale cerului.

Un cântec divide norii clasici în coliere simbolice.

Mă închid în camera mea rotundă

citesc gândul desenat pe aripi umede,

o mână de iarbă se împrăștie prin părul blond.

Mă amuz de gustul de pe buzele ploii

ce-și trimite în horă picăturile

ca niște fete amețite de vin.

E vară în inima mea…

 

 

 

46

 Privind cometa din ochii tăi

 

 

Călătorind cu racheta sufletului meu

Mă opresc ȋn spaţiu;

Se-ntrezăresc stele…

Ce faci? Ţi-ai cumpărat cerul?

Cine te crez isă ȋmi furi luna?

Poate zbori spre veşnicie,

Dar asta nu ȋnseamnă că o vei dobândi…

 

Tu crezi că luna este numai pentru tine?

Când te-ai mai oprit o clipă să te gândeşti la mine?

Of, of, de-atâta’ timp călătoreşti prin spaţiu

Mai ia şi tu o pauză…

Vreau să-ţivăd chipul.

Ce crezi că nu te mai ştiu?

Crezi că nu te-am regăsit de-atâtea ori ȋn timp?

călătoreşti de ani lumină pe cerul sufletului meu…

Mai ia şi tu o pauză…

Mai stai o clipă şi cu mine

Mai stai să te ating

Nu, tu…

Eşti prea grăbit s-alergi ȋn timp

Mai ia şi tu o pauză…

O clipă să te privesc şi eu,

Să mă priveşti şi tu

să-ţi văd ochii-

Ai crezutcă nu voi afla?

 

Azi nu mai e secret faptul că

lumina din ochii tăi s-a stins…

 

 

47

Testamentul lui Dumnezeu către lume ( sau scrisoarea Lui înainte de Apocalipsă )

 

 

Plutesc în derivă pe o scândură la malul timpului…la marginea Universului

văzând căderea Babilonului în reflecţia lunii,

şi deriva aceea este doar reflecţia vieţii văzută în irisului lui Dumnezeu când icoanele plâng;

şi mâinile-mi sunt doar frunze din haina Evei – cea aruncată pe jos, atunci când a fost izgonită din Rai.

şi mă întreb: oare graiul nu e însuşi tăcerea lui Iuda?

dar viaţa nu este decât un mort ridicat de la orizontală

şi sprijinit la verticală de un stâlp care atinge soarele… de mortu’ crede că-i un bec, din sufrageria lui Mefisto

Omul, doar un umil instalator – de meserie. Necalificat nici pentru Rai, nici pentru Iad.

Şi după o mie două sute şaizeci de zile

Dumnezeu deschide ochii şi-mi dictează voinţa lui:

“Stau şi mă uit toată ziua la morţii mei

cum stau într–o grădină, înconjurată de garduri

şi-i ţin pe toti acolo, în Grădina împrejumuită

şi ei vor să iasă afară…vor atât de mult să iasă afară

dar nu pot să–i las, nu am cum să–i las…

Dar, în schimb, ei pot doar să deschidă uşa, când cineva nou vrea să vină înăuntru;

Aşa stau ei…deasupra Muntelui Zion…împreună

ascultând ţipetele Mielului…zi şi noapte…zi şi noapte…el plânge

nu pentru că nu poate veni înăuntru să stea cu ei;

nu pentru că nu poate să oprească sângele ce curge neîncetat în apele lumii

ci, pentru că…

Mireasa vine.”

 

 

 

48

angelologie

 

 

(I)
îngerul săracilor
n-ajunge să răzbată
până la cocioabe
și nici nu-și pierde darurile
pe cărări.
niciodată!

îngerul săracilor e orb
și dibuie de-a lungul străzilor
mocirloase
din cartierele mărginașe.

îngerul săracilor
e femeia toantă
care mătură mucurile
din fața birtului de la colț,
pe care mahalagioaicele o roagă
să le cheme soții
pe numele de botez

(II)
în case bogate
îngerii cu tăvile-ncărcate
ies și intră necontenit
cu șorțulețe albe, scrobite,
ca slujnicele tocmite
cu surâsul pe buze.

îngerul bogaților
e acum, aici,
amanetează lacrimi
pentru viața viitoare.

îngerul bogaților nu oferă credit;
tăiș lângă tăiș
strânge-n calde îmbrățișări
sângele
doar albastru și violet

 

 

49

Credința, pacea dragostei

 

Ce rezonanță încărcată
de liniște
sau
de iubire …
când,
totul se înalță către Soare
și
se întoarce lin spre …
tine!

Limba rațiunii
ori
limba cuvintelor îmbrățișate,
nu pot,
da, chiar nu pot
descrie pacea dragostei,
sărată de stropul fin al divinității,
ce întâmpină
credința …

E greu de conceput …
chiar și muzica apei …
Atunci, când,
cerul plânge,
adună în bagaj
sinceritate!

Ascultă cu prisosință:
înhață din înțelepciune!
Și,
cu puterea ei
celestă,
vei înțelege … :
credința
e rodul încercat
cu dragoste la orice pas,
în liniște,
cu pace,
spre bucurie,
… de ai necaz …

 

 

 

50

Ea

 

 

Ea era o femeie inactivă
stătea lungită ore în șir pe
patul deranjat cu cărți
foi scrise de urme de ruj
de scrumul ars de dor și
dâre de cerneală
o priveam crudă și totuși
coaptă în diminețile de toamnă
și atunci mi  s-a părut
că e înaltă cât toată
turla bisericii și ea mi-a spus:
”Nu te-nchina mie.
Nu știi? Nu ești pregătit!”

 

Cu Dumnezeu nu te măsori
și am plecat
mintea îmbătată de chin
o reconstituia in fiecare chip
iar clopotul de lut îi prelungea menirea
ei sfințită de altă Ană
eram pământ și Ea călca peste mine
tot mai desculță mai prezentă
și mai vie cu cât mă depărtam
și totuși… era Ea!

 

 

51

Scrisoare

 

”Îți ascult muza din suflet.

O aud cum i se scurg strigătele ca niște vieți

Care se grăbesc să ajungă la linia

de final.

O aud cum îți scrijelește sufletul

Cu povești:

<A fost odată>…<A fost>…<am fost>

 

Te simt, în muțenia ta,

Cum te zgudui din cauza ghearelor

Care te sfâșie în ochi.

Îți ia culoarea irișilor tăi…

o transformă în alb și…moarte.

chiar dacă….hmm…

 

O văd cum îți umple destinul cu timp,

Timp gol, furat din tinerețea ta… uzat.

 

Te amenință că mâna dreaptă

Se va împleti cu cea stângă.

Dar tu?…nimic?

 

Spune rugăciuni, adoarme cu blesteme,

Îți spune poveștile pe care le-ai scris,

în care e ea.

 

Ziua își uită amintirile,

Seara, conștiința i le scurge sub vise.

 

După ani fără cuvinte, a uitat să își vorbească.

După zile fără tine, am uitat ce înseamnă mișcare.

După secunde fără muza ta,

Steaua mea,

O văd cu părul nins de albul ochilor tăi.

Te privesc. Îți bat la ușa sicriului.

Ți-am iertat destinul.

Mi-am uitat menirea.”

 

Îngerul

 

 

 

52

Iubire și povară

 

Ai aruncat năvodul privirii

și eu l-am cules,

căci în floarea ochiului

am văzut mai mult decât un bob pe-un ciorchine.

Am văzut două destine împletite ca doi șerpi,

dar unul, chircit, muribund, căuta să scape strânsorii.

Tu, statuia vieții mele, zeiță prorocită și-adorată,

de ce voiești să mi te duci?

 

Ești inima ce-mi bate-n inimă,

roza vânturilor, zefirul, valul ce destramă valul;

ești prinsoarea vieții celei vii,

ești taina renașterii și-a-nvierii sufletelor pustii.

 

”Trainică povară-mi ești,

căci mă înăbuși în puhoaie de iubire,

iar coada ta, și solzii-n solzi leapădă sânge.

Vai, cât mi-aș dori să mai respir o dată,

dar strânsoarea ta, iubire-ncolăcită,

plămânul mi-l zdrobește.

Nu pot să mai rămân, vai, nu mai pot,

mă sting, iată…

te iubesc, dragul meu drag, și te părăsesc pe dată.”

 

Floare ce-ai primit mult prea multă lumină,

te-ai arcuit, te-ai ofilit…

În ochii mei, o petală uscată dusă de vântul serii,

vântul ce ești tu: o amintire.

 

 

53

Văduvi de ţară

 

 

Unora li se pare că totul este normal

şi lucrurile merg firesc pe făgaşul

dictat doar de ei cu vădită încrâncenare,

dar vocea disperată a Românului

strigă din baierele inimii

că trăim într-o nebuloasă

la o deconcertantă răspântie,

în care ne-am pierdut obârşia, rostul şi sensul.

Nu ne mai regăsim

nici ca oameni şi nici ca naţie

cu adânci rădăcini în istoria milenară.

 

Odată, nu demult,

securea roşie a sfârtecat trupul ţării,

i-a ciuntit fruntarele,

iar românii din ce în ce mai mulţi

au luat calea pribegiei,

drumeţind prin adâncuri şi culmi,

unde pentru ei, pentru noi,

acolo şi-aici pietrele încă mai plâng

dezrădăcinarea, iar sângele rănilor,

şuvoaie de doruri, ne pârjolesc.

 

Nu putem mânca liniştiţi

din pâinea pământului,

nu putem tămădui tristeţea arborilor decapitaţi

ale căror memorii e vuiet continuu,

nu putem săruta mâna străină

şi îmbrăţişa la infinit cozile de topor,

ci nădăjduim că mâine cu toţii vom vindeca

dragostea ciumată de-atâta răutate.

Mâine ne vom întoarce buzunarele de la piept

şi vom răsturna amărăciunea şi mizeria,

mâine vom seca apa râului dintre fraţi,

martor la suferinţele şi clătinările noastre,

mâine ne vom atinge cu mâini tremurânde

de emoţia regăsirii, miracol divin.

Mâine ne vom privi ochi în ochi

şi vom simţi mâna Maicii Domnului

sădindu-ne pe vecie floarea-soarelui

în grădina inimilor.

 

Pentru a fi un mâine,

astăzi, acum, să-ntindem năframa dorinţei

brodată cu gând bun, cuvânt curat

şi faptă vânjoasă

curcubeu peste hotarele de-altădată

ce despart pământul trup din trupul nostru

înghiţit de haine voinţe străine

şi să desferecăm porţile potecilor

de reîntoarcere a fiilor rătăcitori.

 

Să ne unim întru credinţă

şi să aprindem luceafărul

nemuririi ţării şi neamului!

Să săpăm urii mormânt

în cetatea îmbrăţişărilor

iar crâmpeiele din vatra dulce a ţării

şi odoarele sfinte ale norodului

să-şi schimbe sălaşul din postura de adoptaţi

în aceea de fii legitimi ai unei noi ere.

Să dăm glas buciumului strămoşesc

să se-audă aici şi în toată lumea

strigătul nostru mai viguros ca niciodată,

vestind venirea apelor îngenunchiate la matcă.

Izvorul dragostei şi-al frăţiei

să curgă limpede şi lin peste existenţa noastră

prea mult înlăcrimată.

Să ne bucurăm de fructul

reîntregirii patriei şi poporului,

scump trofeu al jertfei şi umilinţei

şi să bată la unison clopotele inimilor

spre slavă şi mulţumire lui Dumnezeu.

 

54

Poemul de la ora 12

 

Poemul de la ora 12

A venit cum veneai tu odată

Să vezi dacă mai trăiesc,

Dacă mai respir

și dacă mai sunt în stare să iubesc:

totul deodată și alandala

cum obișnuiam când eram

apropiați și geloși.

Și ca și tine și el a plecat

cu toate răspunsurile la zi

despre mine și lumea mizerabilă în care trăiesc.

Și ca și tine

a plecat

fără să se împreuneze

ori să-mi mângâie

măcar mâinile muncite

ori privirile obosite

de tine

ci numai așa

fandosindu-și buzele și părul

a închis fereastra.

S-a dus.

 

Adevărul e

că nici tu și nici el

nu ați fost pentru mine

Pasărea de foc

pe care am așteptat-o o viață întreagă.

Ci numai jocul parșiv

al minții și inimii mele,

un fel de-a v-ați ascunselea

într-un con de umbră

unde nicodată nu am avut

100% acces.

 

Dar nu-i nimic

În curând vă voi învinge

ca un gladiator: Pierzând,

Și nu mă veți mai găsi

așteptând

Doar atât pot să vă spun

ca-n bancul cu polițiștii proști

LA ORA 12

și eu mă voi ascunde

după limba cea mare a ceasornicului.

 

 

 

Autorul

konku2015

konku2015

Organizator Concurs de poezie noiembrie-decembrie “literaturitate.ro”, ediția I – 2015 și ediția a II-a – 2016.

3 Comentarii

Adăugare comentariu
  1. Am primit sesizare că poemele:

    3

    Poem lui Manole

    și

    5

    Umed

    au fost postate în alte locuri virtuale.

    Am verificat și este adevărat, din păcate!

    Ne vedem în situația de a le elimina din concurs.

    Regulamentul este cât se poate de clar: TEXTE INEDITE.

  2. Oameni buni, citiți regulamentul!

    Nu lăsați comentarii despre concurs decât pe adresa de mail a concursului, cu atât mai mult NU AICI, și/ sau pe site doar după ce se termină concursul!

Lasă un răspuns

Literaturitate © 2015 - 2017