Literaturitate

stare de literatură, stare de artă...

Ultimul drum (nuvelă)

 

Era o după amiază încrâncenată de toamnă pe înserat. Nori vineţii de ploaie, amestecaţi cu ceaţă şi vânt, se lăsară încă din zori peste aşezarea aceea din creierul munţilor, Covătari, deșertându-se a lehamite asupra viilor şi morţilor, ca scursura dintr-un buboi. De undeva din pâclă se auzea un dăngănit ofticos de clopot, iar în liniștea zgrunțuroasă dintre două bătăi, răzbăteau zgomote de pași, clipocind prin clisa moale a drumului. Convoiul, format din câţiva oameni tăcuţi, ca nişte năluci, cu saci de cânepă în spate, se târa prin noroiul cleios şi bălţile cu ape tulburi, de culoarea lutului. În frunte, înaintând fără prea multă tragere de inimă, un muntean răşchirat şi cocoşat, îmbrăcat într-un suman de lână cu glugă, agita impetuos o cruce butucănoasă de argint şi cânta pe nas psalmi neinteligibili. Îl urmau îndeaproape patru bărbaţi molâi, scurţi de statură, cu iţari şi opinci de porc în picioare, care purtau un coşciug pe umeri, şi trei muieri slăbănoage, desculţe, îmbrăcate în catrinţe scorţoase, care boceau ascuţit şi sacadat, ca nişte bufniţe. De pe ambele coaste ale drumeagului bolboroseau șiroaie tulburi de apă, amestecate cu crengi rupte, pietre şi noroi gălbui, transformând întreaga vale într-o adevărată mlaștină.

În dreptul izvorului cu jgheab, de unde drumeagul prindea să urce spre Culmea Spărieţ, omul din frunte, care nu era altcineva decât popa Teoharie, din Covătari, zis Sihastru, întrucât trăia singur într-o peşteră de sare din vârful Măgurii, devenită între timp schit şi loc de perelinaj, opri convoiul pentru rugile dinaintea despărţirii de robul lui Dumnezeu, trecut la cele veşnice, Gălbează Alui Gheorghe din Vulpea, poreclit Cucuiete. Bărbaţii lăsară sicriul jos, nu fără oarecare sfârşeală, trăgându-şi sacii de pe capete şi îngenunchind în mocirlă alături de femei sub o ploaie care turna cu găleata.
– Miluieşte-ne, Dumnezeule, zise părintele Teoharie începându-şi cântarea pentru morţi, după mila Ta cea mare, ne rugăm Ţie auzi-ne şi ne miluieşte, căci Tu eşti învierea, viaţa şi odihna robului Tău, Gălbează, țiitorul Paraschevei lui Crudu din Hotare, aici de faţă, cu care zămislise pe Ion cel Beteag, plecat şi el spre cele veșnice, şi unde păcătuise cu Ileana lui Covrig din Vatra, apoi cu fetele lui Bursuc din Măgura şi cu muierea lui Archip, pădurarul, din Breaza, iertate fie-i păcatele în Împărăţia Cerurilor, Doamne, Dumnezeul nostru, îndură-Te de noi!
Cei îngenuncheaţi îşi făcură semnul crucii de mai multe ori şi bătură mătănii deasupra coşcigului.

– Doamne,îndură-Te de noi, strigară în cor, şi ne iartă nouă păcatele noastre precum iertăm şi noi greşiţilor noştri!

Parascheva, muierea defunctului, aprinsese între timp un felinar şi se iţi înaintea procesiunii. Era o femeie de vreo treizecişicinci de ani, numai piele şi os, cu trăsături aspre de munteancă, dar cu nişte ochi mari şi albaştri, pătrunzători, care treceau prin om. Gura satului zicea că uneori îşi făcea drum pe la schitul din Măgura şi se drăgostea acolo cu părintele Teoharie, la care fusese prima oară ca să se plângă de păcatele lumeşti ale defunctului, căzând până la urmă şi ea în acelaşi păcat.
– Calcă mai moale, Paraschevă, se oţărî preotul gâfâind, şi ţine lumina mai la vedere!
Femeia întoarse capul nemulţumită.
– Ne apucă miezul nopţii cu mormolocii ăştia, părinte!
– N-ar fi întâia dată! spuse glumeţ, din spatele coşciugului, Alecu Alui Gherghel,
zis Capră, bănuit de legături păcătoase cu animalele. Şi apoi, dacă ţi-o fi frică la întoarcere, Paraschevă, poţi înnopta la mine, că tot sunt singur !
– Da’ ce-ai păţit, bre, ţi-a fugit capra?
– N-a avut în viaţa lui capre, fă! se burzului ibovnica acestuia, Codruţa lui Acatist. Şi apoi, nu eşti tu Sfânta Vineri, Doamne, iartă-mă, ca să arunci cu piatra!
Cealaltă femeie, Măria lui Cârlig, nevasta bărbatului de lângă Capră, mai în vârstă şi mai înţeleaptă, clătină din cap.
– Nu-i tihneşte săracului nici pe ultimul drum!
– La câţi bărbaţi ai îngropat şi matale, i-o tăie Parascheva, nu eşti cu nimic mai brează!
Bărbaţii din faţă, fraţi cu Măria lui Cârlig, se zbătură în loc de mânie, dar nu reuşiră decât să se încurce în mărăcini şi să alunece cu tot cu sicriul, care se rostogoli de câteva ori la vale, apoi se crăpă în două, lăsând mortul întins pe spate în mijlocul drumului.
– Nenorocire! ţipă părintele Teoharie făcându-şi semnul crucii şi ţopăind împrejurul mortului. Nenorocire!!!

Gălbează Alui Gheorghe din Vulpea, poreclit Cucuiete după bolfa pe care o avea în creştetul capului, din naştere, nu arăta ca un mort obişnuit. Deşi fusese găsit la câteva zile de la întâlnirea cu ursul lui Stănescu şi cu toate că mai stătuse vreo câteva zile în capela bisericii, nu numai că nu se umflase, dar se autovindecase miraculos de toate rănile şi urmele de violenţă de pe faţă şi de pe piept. Se mirară chiar şi babele când îl îmbăiară şi-l pregătiră pentru creştineasca îngropăciune. Doar una dintre ele, Safta lui Fuştel din Grinduri, îşi mai aminti de o întâmplare asemănătoare, petrecută cu ani în urmă, când murise călugărul Ioan Fericitul din Poloboc, pe care-l ţinuseră în capelă jumătate de an fără să se umfle sau să putrezească, de se crucise şi mitropolitul Moldovei împreună cu preafericitul Teoctist şi cu toată popimea de la Patriarhie.

Ghiţă Alui Motfolea, dascălul bisericii, se întorcea cu şareta trasă de măgăruşul Costică de la un praznic, destul de aghezmuit, ce-i drept, şi nu-i veni să creadă la început când văzu mortul în mijlocul drumului şi procesiunea înmărmurită alăturea. Abia după ce cuviosul Teoharie îl scutură de umeri şi-i porunci să urce mortul în căruţă se dumiri de-a binelea. La aceasta se adăugă şi ploaia tot mai deasă pe măsură ce întunericul punea stăpânire peste lucruri şi oameni.
– „Până la groapă e ca nou! îşi zise el în gând, înghiontindu-şi măgăruşul cu coada biciului. Se pare că am băut eu şi s-au îmbătat ei!”
Convoiul se puse în mişcare după şaretă într-o linişte cu adevărat mormântală şi nu se opri până aproape de Stânca Lupului, unde, de obicei, se făcea ultima haltă înainte de cimitir.
– Şi iară să ne rugăm, îngână pe nas părintele Teoharie, Doamne, Sfinte Dumnezeule, miluieşte-ne pre noi şi iartă păcatele robului tău, Gălbează, plecat cu sufletul către Împărăţia Cerurilor întru veşnica Ta milă, Doamne, îndură-Te de noi!
– Doamne, îndură-Te de noi! repetară şi credincioşii strânşi în jurul căruţei, lângă mortul murat ca o varză, amintindu-şi ziua când îl găsiră pe Cucuiete zăcând, fără suflare, într-o baltă de sânge, sfârtecat de ursul lui Stănescu, zis Linguraru`, pe care-l crescuse de mic şi-l învăţase tot felul de scamatorii până când acesta turbase şi fugise în munţi, ascunzându-se în peşterile bântuite doar de lilieci, de unde se întorcea noaptea şi lovea în curţile oamenilor, ba uneori chiar şi în oameni, cu o cruzime greu de închipuit.

Numele satului Covătari vine de la masivul muntos cu acelaşi nume, fiind unul din cele zece sate mai răsărite care avea biserică şi peste cincizeci de suflete. Celelalte aşezăminte, împrăştiate ca din furcă de-a lungul şi de-a latul muntelui, numărau doar câteva familii, multe dintre acestea îmbătrânite şi fără urmaşi, pe cale de dispariţie. Îndeletnicirea oamenilor de pe aici era, în principal, creşterea oilor şi a vitelor, iar acolo unde exista şi câte o palmă de pământ, lucru destul de rar, de altfel, agricultura. Cimitirul din Covătari se afla într-un asemenea loc, pe cea mai înaltă culme a muntelui, denumită Cuibul de Vultur după o legendă veche, din moşi-strămoşi, povestită adesea de părintele Teoharie. Se zice că într-o bună zi Dumnezeu privi înspre Covătari şi văzu nişte oameni cu un coşciug pe umeri, căutând printre stânci un loc unde să-şi îngroape mortul. Urcară toată ziua până când în vârf, dar nici acolo nu găsiseră nimic şi izbucniră în lacrimi. Înduioşat, Dumnezeu, Tatăl ceresc, se ridică din jilţu-i sfânt şi aruncă zece lopeţi de pământ peste cea mai înaltă stâncă, unde îşi avea cuibul un vultur, lăsând sub poruncă şi aspru blestem ca locul acela să fie şi să rămână veşnic cimitir.

Despre Gălbează toată lumea ştia că era muieratic, lucru pe care cei mai mulţi îl treceau cu vederea, dar se mai ştia despre el că era şi necredincios, existând bănuiala că-şi vânduse sufletul unei secte. Nu intrase niciodată în biserica satului şi nu se lăsase înduplecat de nimeni să se întoarcă la credinţa strămoşească, nici chiar de Parascheva, nevastă-sa, care era o practicantă fanatică. Se zvonea că se dăduse cu ostaşii din Templu Domnului, pripăşiţi prin Videle, unde se întâmplau tot felul de grozăvii. Câţiva covătari vrură cu ani în urmă să-l izgonească din sat, să-l afurisească sau să-l omoare cu pietre, dar se loviră de cuvântul părintelui Teoharie, mai întâi, apoi de gura spurcată a Paraschevei, care îl plăcea ca bărbat şi nutrea speranţa să-l aducă într-o bună zi pe calea cea dreaptă. Aşa se face că la înmormântarea sa creştinească, dezaprobată atât de săteni cât şi de sectanţi, nu se îngrămădise prea multă lume. Nu mai vorbim despre faptul că oamenii se cam zburliseră la cuviosul părinte, care ierta prea uşor, reproşându-i că luase asupra sa şi a întregii comunităţi păcatele necredinciosului răposat numai de dragul Paraschevei.

Pe măsură ce convoiul se apropia de cimitir, iar măgăruşul dădea semne de oboseală, una din cele două femei, Codruţa lui Acatist, îşi azvârli sacul din spate şi izbucni în râs.
– Ce ai, fă! se zborşi Capră, ibovnicul ei, întorcând capul. Ai căpchiet?
– Să ştii că nu mai am mult! îi răspunse femeia şi se lipi de dânsul. Crăp numai când mă uit la curva asta care o face pe mironosiţa!
– Taci, fă, că-i mare păcat!
– Da’ când se drăgostește cu părintele nu-i păcat?
– Bre, femeie…
– Voi, bărbaţii, i-o reteză ea râzând, sunteţi nişte proşti! Nu vezi, bre, că-i scapără după părinte? Ştii la ce m-am gândit adineauri?
– Bre, femeie…
– M-am gândit că n-am făcut-o niciodată pe ploaie!
– Bre, femeie…
– Şi vreu s-o fac cu tine aici şi acum! adăugă ea dezbumbându-şi nasturii de la bluză. Acum sau niciodată!

Maria lui Cârlig, care asistase încremenită la discuţia dintre cei doi şi-i văzu înghiţiţi de întuneric, îşi scuipă în sân.
– Piei, drace!
– Piei, drace! murmurară şi fraţii ei, Petru şi Vasile Cozonac, ţinându-se aproape de mort.

De şapte ani nu mai plouase la Covătari, iar acum, dintr-o dată, chiar în ziua îngropăciunii lui Gălbează, se dezlegaseră parcă baierele cerului. Cuviosul Teoharie simţea că acesta era un semn rău la adresa sufletului păcătosului răposat, dar şi pentru diavolească sa legătură cu Parascheva. Toată viaţa şi-o trăise în post şi rugăciune, departe de oameni şi de ispitele lumii, slujind cu dragoste şi osârdie cuvântul lui Dumnezeu. Fusese însă îndeajuns s-o vadă o dată pe femeia aceea şi să n-o mai poată scoate din suflet, din minte, din inimă. Chiar şi în momentele acestea solemne nu-şi putea lua ochii de la dânsa. De câte ori ea întorcea capul şi-l ţintuia cu privirea îi venea să-l lase naibii pe Gălbează şi s-o culce acolo, în mocirlă, cum făcuse mai dăunăzi Capră. Mai rău era că Parascheva i se strecura printre gânduri chiar şi când citea din Evanghelie, ispitindu-l de acolo cu îmbrăţişările, cu suspinele şi cu deschiderile ei misterioase. O lăsase să-l iniţieze în jocul acela diavolesc al poftelor până când devenise şi stăpânul şi sclavul acelor pofte.

Trecerea de pe coasta Covătarului către culmea Cuibului de Vultur se face de pe un povârniş de stâncă, înclinat şi îngust, sub care se cască o prăpastie de câteva sute de metri. Uneori, mai ales iarna sau pe vreme rea, e bine să nu te aventurezi pe acolo, întrucât există riscul să aluneci şi să te prăbuşeşti în hău. Parascheva, care conducea convoiul cu felinarul în mână, trecuse fără probleme poteca, iar părintele Teoharie, furat de gânduri, o făcuse precum somnambulii, fără să fie conştient de pericol. Nu acelaşi lucru se putea spune şi despre Ghiţă Motfolea, dascălul, care, cu toată băutura din cap, simţi primejdia şi se împotrivi traversării.
– Cum să trec, fraţilor! se lamentă el venind în spatele căruţei unde rudele Măriei şi bărbatul acesteia făceau gălăgie. Aţi înnebunit cu toţii? Nu vedeţi că-i mâzgă?
Fără să-i bage în seamă, aşa cum făcea de obicei, măgăruşul se luă după părinte şi trecu cât ai clipi cu mortul pe partea cealaltă spre distracţia tuturor. Ruşinat, dar tot neîncrezător, dascălul le ceru să se prindă de mâini, ceea ce şi făcură până la mijlocul stâncii, adică până la coborâş, unde Măriei lui Cârlig îi fugi, nu se ştie cum, un picior şi se descumpăni cu totul. Motfolea aflat alături, dădu să se tragă îndărăt, dar femeia îşi încleştase într-atât strânsura încât îl dezechilibră şi pe dascăl, care, la rându-i, îi dezechilibră şi pe ceilalţi, antrenându-i în cădere. Ţipetele lor cutremurară munţii pentru o clipă care părea să nu se mai termine, apoi la fel de brusc se instală o linişte grea, dureroasă, în mijlocul căreia picăturile de ploaie se auzeau ca nişte salve de tun.

Parascheva rămase cu felinarul suspendat deasupra capului ca o statuie, în timp ce părintele Teoharie, cu mâna încleştată pe dârlogii măgăruşului, privea pierdut în noapte. Nu mai era nicio îndoială că pedeapsa lui Dumnezeu se abătuse asupra sa prin suferinţa şi moartea celor pe care îi iubise şi slujise de când venise pe lume. Şi nu era drept. El merita pedeapsa. Suferinţa. Moartea. Chinurile Iadului.
– Doamne, părinte, o auzi pe femeie glăsuind alb, oare nu se mai sfârşeşte odată chinul ăsta?
Tresări şi se uită cu dojană în ochii ei.
– Nu, Paraschevă, nu ai dreptul să pui la îndoiala voia Celui de Sus! Ce primim, aia merităm!
– Eu cred că merităm mai mult decât suferinţă, părinte! Nu-i vina noastră că unii îşi vând sufletele sau că alţii îşi închid singuri calea spre mântuire! Dumnezeu ne învaţă să ţinem mereu porţile inimii deschise!
– Aşa-i, Paraschevă, dar noi le-am deschis către păcat! Haide să înfăptuim ceea ce am început azi-dimineaţă! adăugă el trăgând măgăruşul de hăţuri către groapa săpată în zori de Ghiţă Alui Balaur, paznicul cimitirului.

La lumina felinarului cei doi coborâră sicriul din căruţă şi-l aşezară cu grijă pe marginea gropii. Abia atunci îşi dădură seama că lipsea vinul, darurile şi pânza cu care să-l acopere. Se bucurară, în schimb, că erau frânghiile ( de coborât mortul) puse de Ghiţă după movila de pământ, alături de un topor şi o sticlă de ţuică, golită pe jumătate.
– Dumnezeu să-l aibă în pază! spuse părintele Teoharie aruncând peste mort un pumn de ţărână.
– Să-i fie ţărâna uşoară! şopti şi Parascheva cu o voce înăbuşită. Dumnezeu să-l ierte!
Se uitară apoi în jur după o lopată, zadarnic, fiindcă Ghiţă, turmentat de băutură, lăsase în loc de lopată, toporul.
– Trebuie să-l acoperim cumva, Paraschevă!
– Cu ce, părinte? Cu mâinile? Nu vezi că-i numai glod şi apă?
– Dacă-l lăsăm aşa până mâine îl mănâncă lighioanele!
Femeia îndreptă felinarul spre groapă.
– Oricum am face, părinte, îl scoate apa afară! Şi apoi, adăugă ea apropiindu-se de el, nici mie nu-mi este prea bine! Ia-mă-n braţe!
Cuviosul Teoharie simţi din nou pornirea aceea lăuntrică, păcătoasă, învăluindu-l, întunecându-i minţile, şi o prăvăli sub dânsul acolo, chiar peste movila umedă şi cleioasă de pământ, alături de groapa în care odihnea răposatul Gălbează, muieraticul şi necredinciosul Gălbează, Cucuiete, naiba să-l ia, din cauza căruia se întâmplaseră toate necazurile din seara aceea şi dintotdeauna.
În timp ce cuviosul şi văduva defunctului se înfruptau din fructele păcatului, se petrecu un lucru neobişnuit : măgarul lui Motfolea o rupse la fugă urmărit îndeaproape de o arătare aducând a urs. Dărâmă mai multe cruci şi încercă să scape pe povârnişul peste care tocmai trecuse, dar nu mai avu norocul dinainte. Arătarea se întoarse în salturi spre cei doi, care asistaseră uluiţi la fuga şi moartea măgăruşului.
– Apucă toporul, părinte! ţipă femeia lovind arătarea cu felinarul în bot. E ursul lui Stănescu…, mai apucă să spună înainte ca laba fiarei s-o despice în două.
Părintele Teoharie văzu felinarul stingându-se şi alunecând în glod înainte să găsească toporul. Nu mai putea face nimic. Ursul era deasupra lui şi îi înfigea colţii în beregată. În clipa următoare se întâmplă însă un lucru neobişnuit : defunctul Gălbează, cu părul vâlvoi şi ochii ieşiţi din orbite, săltă din groapă, apucă toporul de coadă şi despică dintr-o lovitură capul lighioanei, apoi se întoarse la loc, aşezându-se cuminte cu faţa în sus şi aşteptând ca Dumnezeu să arunce peste dânsul câteva lopeţi de pământ…

Autorul

Aurel Contu

Aurel Contu

Sunt din Piatra Neamț, scriu poezie, proză, eseu, am publicat volume în format digital sau pe hârtie, colaborez și cu alte site-uri literare..

Lasă un răspuns

Literaturitate © 2015 - 2018