Literaturitate

stare de literatură, stare de artă...

Un ultim gând

 

Vrei să auzi o poveste? Da, haide, recunoaște, știu că îți dorești să afli o bârfă nouă pe care să o poți povesti la un pahar de bere cu gașca sau la un cocktail cu fetele.
Ei bine, îmi pare rău să te dezamăgesc, dar aici nu vei găsi bârfe, ci doar o poveste tristă și urâtă a unei fete.
Așa că, dragul meu cititor, te rog să te așezi comod pe un scaun, sau pe ce dorești tu, și să începi să îți imaginezi totul pas cu pas.
Aș dori întâi să îți imaginezi vocea mea, clar și puternic, cum îți spune fiecare cuvânt cu calm și răbdare. Doresc să îmi auzi vocea cum îți spune fiecare părticică din poveste, ca și cum acolo, defapt, lângă tine, în dreapta ta, aș fi eu. Vreau să ai încredere totală în mine, așa cum am avut și eu în momentul în care ți-am scris aceste rânduri.
Închide-ți ochii pentru o secundă și simte-mi trupul lângă tine, urmat de o respirație sacadată și rece. Simte-mi prezența apăsăoare în spatele tău, dar nu te întoarce. Simte-mi ochii plini de ură ce încep să mănânce din tine, asemeni lupilor înfometați ce devorează o căprioară inocentă, dar nu te mișca. Simte cum inima începe să îți bată tot mai tare, cum respirația îți accelerează și devine tot mai sacadată. Simte cum încetul cu încetul rămâi fără aer, cum plămânii tăi încep să se micșoreze și începi să respiri tot mai greoi, mai sacadat. Simte durerea în piept și golul în burtă, dar nu încerca să te întorci sau să te oprești din imaginat. Simte-mi respirația din nou și concentrează-te pe ea. E rece, nu? Simte cum respirația mea rece și sacadată se transformă într-o adiere puternică de vânt.
Ai simțit asta, nu?
Vreau să îmi auzi vocea însoțită de melodia sobră pe care vântul o crează. Vreau să simți acel fior  de frică, pe care l-am simțit și eu, cum îți străbate rapid tot corpul, făcându-te să tresari puternic, înfiorându-te. Vreau să simți cum frigul te cuprinde și începi să tremuri din fiecare părticică a corpului, de parcă te-ai afla afară la -10 grade Celsius, purtând doar lenjerie.
Deschide-ți ochii!
Ești pe acoperișul unei clădiri cu 15 etaje, iar în jurul tau este întuneric, fiind noapte. Același frig te însoțește din nou, fiind singurul tău prieten. Te aflii pe marginea acoperișului, la o înălțime înspăimântătoare, iar jos se află orașul plin de lumini vesele și căldură, plin de râsete de bucurie și persoane frumoase. Vezi oamenii micuți ce par mai degrabă niște punctulețe ce se mișcă grăbite spre o destinație anume.
Un alt fior te cuprinde și simți cum amețesti puternic, imaginea din fața ta devenind blurată. Nu faci nici un pas înapoi, ci continui să te holbezi la imaginea încețoșată a orașului pe care încerci să o aduci înapoi la normal. În capul tău încep să se formeze filme cu tine care te dezechilibrezi și cazi în gol, așteptând parcă momentul impactului, dorindu-ți totuși să poți să găsești un obiet de care să te agăți și să supraviețuiești, sau cine știe, să scapi cu viață din cauza unei saltele mari și groase așezate pe trotuar pentru a-ți fi salvată viața. Îmi pare rău să te dezamăgesc încă odată, dar acest lucru nu se va întâmpla, vei ajunge la morgă, sau cel puțin, ce va mai rămâne din tine.
Nu te poți mișca în nici un mod, dar știi ce poți face însă?
Poți să strigi. Strigă cât de tare poți! Strigă după ajutor!
Ai strigat?
S-a întâmplat ceva?
Te-a auzit cineva?
Așa spuneam și eu.
Ești singur aici și așa ve rămâne până la moarte. Doar tu și vocea mea ne aflăm aici, pe marginea acoperișului. Succes să scapi cu viață de aici!
Vreau să îți amintești de toate lucrurile rele care s-au întâmplat. Vreau să te gândești la fiecare persoană și la fiecare lucru ce te-a rănit într-un fel sau altul. Vreau să îți aduci aminte de fiecare eșec din viața ta și te rog, nu te ascunde de nimeni și nimic. Ești doar tu și persoana ta.
Te simți apăsat de ele, nu?
Îmi doresc să ai încredere deplină în mine și să mă lași să te ajut să scapi de aici. Nu sunt o persoană rea și chiar am soluția problemelor tale. Te pot ajuta să cobori de aici, să te miști iar și promit că după, voi dispărea. Vreau doar să te ajut, însă am nevoie de tine. Am nevoie să mă lași în corpul tău. Promit că te voi ajuta. Mă lași?
Mulțumesc!

Mă uit la oraș și mă simt stingheră lui. O lacrimă mi se prelinge pe obraz și încep să mă gândesc cum am ajuns în acest punct. Toate acele întâmplări, toate acele cuvinte aruncate m-au ajutat să ajung aici, în acest loc. Simt cum tristețea și-a pus plapuma neagră în jurul meu și nu mă ține prizonierul său pentru eternitate. Lacrimile îmi curg, în timp ce vântul se întețește tot mai puternic, făcându-mi gândurile să înghețe.
Aud din nou voci. Vocile lor, ale celor care m-au adus aici, m-au făcut să devin ceea ce sunt aici. Sunt voci ce îmi repetă aceleași cuvinte dureroase, însă, dintre toate acele cuvinte, cel ce doare cel mai tare este cuvântul “lasă” ce-mi răsună în fiecare clipă în cap.
Da, sunt lașă și renunț, iar acesta este motivul pentru care mă aflu acum aici. Renunț să lupt cu tot ceea ce mă înconjoară. Mă adâncesc în neputință și mă complac în defecte și tristețe. Mă arunc în Oceanul Lacrimilor și renunț să mă mai ridic, lăsându-mă purtată de apă în adâncimea sa.
Fac doi pași spre marginea acoperișului și mă trezesc la sfârșitul său. Mă uit în jos, iar în acel moment mă cuprinde teama și frica. Ceva mă ține aici, mă ține să nu renunț, însă nu există nimic ce să îmi ofere acel motiv pentru a nu renunța. Îmi este frică să trăiesc, dar și să mor.
Mă întorc lent și grijului cu spatele la orașul luminat și privesc spre cerul înstelat. Este același cer sub care trăiesc, plâng și citesc. Aceleași stele ce mă fascinează în fiecare noapte cu frumusețea lor. Aceeași lună ce-mi zâmbește suav, încercând să-mi mângâie sufletul.
Îmi închid ochii și mă las pe spate. Simt adrenalina-n vene, pulsul și inima cum bat puternic. Cad lent în gol, însă sunt lovită de ceva din dreapta mea. Sunt cuvintele tale. Sunt lovita din nou din stânga. Alte cuvinte. Simt cum mor înainte de ajunge la final. Cuvintele tale răsună tot mai puternic în capul meu, lăsându-mă să cad în continuare.
Ele erau salvarea mea. Tu erai salvarea mea. Tu trebuia să îmi dai aripi să zbor, să mă prinzi. M-am aruncat în brațele tale, crezând că va fi bine, așa cum mi-ai și promis, însă acum zac moartă pentru tine.

Autorul

Alexandra Costea

Alexandra Costea

17 ani, pasionată de desen și literatură, dornică de a învăța ceva nou mereu, sunt elevă în clasa a 11-a la un profil de real.

2 Comentarii

Adăugare comentariu
  1. Mulțumesc pentru povestea captivantă și foarte emoționantă. Cred că ar merita să se numere printre textele evidențiate. Am citit prima dată poezia ta, în schimb în proză ai o lejeritatea mult mai mare în exprimare.
    Textul tău mi-a adus aminte de un film ” the sunset limited”. Poate are să-ți pară interesant.
    Bucuros de lectură și sper să continui să postezi.

    Cu drag,
    Paul

    1. Mulțumec frumos pentru cuvintele frumoase.
      Poezia este o încercare, o joacă, însă proza este modul prin care mă descarc, scriind tot ce gândesc.
      O să mă uit bucuroasă la acel film.

      Mulțumesc din nou pentru încurajare.

Lasă un răspuns

Literaturitate © 2015 - 2017