Literaturitate

stare de literatură, stare de artă...

Verzi

 

Septembrie era abia la început, fierbinţea ca o vară dar avea parfum de toamnă. Fiecare colţ strămoşesc se-mpodobea ca o ie, frunză, floare, rază de soare, toate dansau parcă o horă! Ofta, biata de ea, abia acum încropea un fel de vacanţă. Vânzoleala din gară i-a zburătăcit gândurile şi poalele rochiei noi pe care şi-o admira pe ascuns, ca o faptă rea! Eşarfa flutura odată cu gândurile franjuri, împletite.
A avut noroc, trenul prea curat pentru un personal nu era foarte aglomerat, în cele din urmă s-a oprit în dreptul unui compartiment. În spatele unui ziar, pe banchetă era un singur călător. Scană rapid, hotărându-se să rămână aici, după un “bună ziua” convenţional şi un răspuns la fel, se făcu comodă pe bancheta de vis-s-vis, încercând să citească o revistă oarecare, fără chef.
Tocul ochelarilor de vedere se balansa pe genunchi într-un echilibru precar, la primul zvâcnet de plecare a trenului, se rostogoliră cu zgomot pe jos. Amândoi se repeziră să-l ridice, mâinile se încurcară, se recunoşteau. Abia acum s-au privit…
– Tu? îngăimă stins, gândul traversă cu iuţeală mai bine de douăzeecişicinci de ani în timp…
Aproape un copil, lucra în schimb de noapte în ajunul Crăciunului. La miezul nopţii au primit liber să plece spre case, dacă doreau. Cu sufletul plin de spaime fireşti, a plecat spre casă, noaptea…Ce noapte! Ningea cu fulgi imenşi, într-o linişte ca de început de lume, ningea parcă cu pace, aproape cald, zăpada lumina feeric, era un vis!
Purta un costum matlasat de schi, la modă pe-atunci şi eficient, de culoare ruginie, pe cap o căciulă “rusească” unisex, tot la modă, dar care uniformiza oribil oamenii…
Mergea parcă singură pe lume, se auzea doar foşnetul costumului, paşii, vroia să ajungă dar îşi dorea inexplicabil să întârzie…Tinereţea i se scurgea parcă după un proiect al nu-ştiu-cui, avea în suflet un neînţeles fără nume, parcă altcineva îi trăia viaţa în locul ei, ea doar chiriaşă într-un trup ce o asculta cuminţit, frânt! Intrase în linie dreaptă pe strada unde locuia, ici colo, câte un felinar chior ghicea dansul feeric al fulgilor, nu mai trăise aşa ninsoare!
Liniştea se sparse ţăndări de-un fluierat strident. Paşi în alergare făceau zăpada să geamă, un sacrilegiu adus tihnei ninse! Două siluete, aproape ireale se apropiau. A iuţit pasul din instinctul de conservare, mai avea două blocuri până să ajungă…Deşi o voce o soma să se oprească, teama o împingea înainte… Un braţ pe umăr a oprit-o brutal, răsucindu-se căciula s-a rostogolit în zăpadă, lăsând în ninsoare o cascadă de păr lung, de culoarea castanelor coapte…În dreptul felinarului, scena era inedită! Era doar o patrulă a miliţiei, pe atunci, formată dintr-un ofiţer şi un soldat înarmaţi, în zonă era un obiectiv strategic, un turn de paraşutism, ştia…
Ochii verzi, măriţi de spaimă, nu puteau răspunde celui ce-i cerea documente de identificare, pe care nu le avea… Speriată, în cele din urmă a spus doar adresa, la doi paşi de-acolo, cu o sinceritate copilărească, tremura…
Tânărul ofiţer a liniştit-o, luându-i mâna cu degete inexplicabil de fierbinţi, fără mănuşi…Soldatul, discret, s-a retras câţiva metri în ninsoare, timpul stătea în loc, nu se îndurau să se despartă, după sfaturi strict oficiale, a lăsat-o să plece urmărind-o cu nesaţ, cu o privire prea verde…
La câteva zile, noapte de revelion. Invitaţi puţini, cu toţii vecini, perechi în vârstă. Ea purta o tavă imensă cu pahare, învăţa să fie o gazdă tânără perfectă.
Rumoarea din salon, televizorul se auzeau, o petrecere doar cu pretext de trecere peste an, cam plicticoasă, dar…ţipătul strident al soneriei aproape nu reuşea să învingă. A deschis uşa ce nu era încuiată, crezând că sunt colindători! Şi-a ascuns un ţipăt, nu ştie cum! era el, tânărul ofiţer de serviciu iar în noaptea aceea, memorase adresa…
A scăpat tava, paharele s-au făcut ţăndări, soţul apărut instantaneu cu fiul în braţe reproşă cu duritate “o să bem din pumn”, invitaţii toţi, să o scape au spus în cor, pe voci diferite, că cioburile vor aduce noroc…
Misterul s-a risipit, era în acelaşi timp femeie-mamă şi soţie mult prea devreme…
Într-o clipă, inteligent, tânărul ofiţer s-a legitimat, a inventat o reclamaţie falsă la adresa asta, de potenţial scandal, s-a scuzat, a urat de an nou, şi-a plecat după ce şi-a lăsat privirea verde toată plină de disperare mută, de întrebări fără răspuns…
Ea a ştiut încă de atunci, fata-femeie, că sufletul pereche s-a pierdut încă din clipa când l-a găsit…

Timpul a trecut… Abia acum au făcut cunoştinţă, degetele se regăseau: Ade! (de la Adelina ), Andu! (de la Andrei )…
Se priveau cu nesaţ, se schimbaseră. El, fără uniformă acum, îmbrăcat elegant dar într-o ţinută de călătorie era uşor grizonat, atât cât să sporească farmecul, un bărbat ce emana masculinitate decent. Ea, tot pierdută, încerca fără folos să prindă o şuviţă scăpată dintr-o agrafă, cu gesturile fetei de altădată…Rochia nouă cu frunze pe poale, imita toamna de afară, nu-i putea ascunde feminitatea, o sporea. Tăcerea vorbea în locul lor, ochii lor verzi deja îşi spuneau nespusele de până atunci. Aveau timp, într-o călătorie de câteva ore, să-şi risipească misterul întâlnirii lor? Erau ei înşişi, două poveşti!
Trenul, cu un scârţiit de osii infernal, s-a oprit brusc, răsturnând bagajele peste ei, aruncându-i unul peste altul, într-o îmbrăţişare forţată, prima lor îmbrăţişare…
Într-o barieră, un tir cu mere se răsturnase, risipind tone de fructe ca o abundenţă fără de rost.

Însemna o întârziere, pe care ei o primeau ca pe un semn, ca pe un dar… Prin fereastra deschisă a vagonului Andu primi patru mere de la o ţigăncuşă frumoasă ca o poveste, cu zîmbet ştirb!
I le oferi galant, o inversare biblică era, zâmbetul promitea o călătorie iniţiatică…

 

 

Autorul

Ada Nemescu

Ada Nemescu

Iubesc cuvintele

Lasă un răspuns

Literaturitate © 2015 - 2018